Muzica
 


A V Petrea - Triumful efemeritatii(povestire fantastica)

Acorda o nota acestei creatii :
( 2 voturi )

Triumful efemerității
, , Miracolul nu e acolo’’, zise el. , , Eu nu cred nimic din tot ce a povestit Ionel’’, spuse Sergiu. , , E ireal, e absurd, n-are logică’’, continuă acesta.Urmară câteva
replici acide , în cadrul cârora ironiile alternau cu confruntări verbale care se
dovedeau uneori prea îndepărtate de bunul simț.Dar care era cauza acestor
certuri? În fine, care era esența acestui dialog?
Toți prietenii lui Ionel Eugen Stancu știau că acesta are o imaginație bogată
și dorea să devină prozator.Toți cunoscuții acestui viitor scriitor erau de părere
că Ionel, prin talentul său imaginativ, era unul dintre oamenii de vază ai clasei
din care făcea parte.De ce oare?Aici trebuie să relatăm o întâmplare, care chiar dacă este scurtă, este reprezentativă pentru faima lui Ionel.Odată, un coleg al său se înfuriase așa de tare din cauza unei note la chimie, încăt aruncă un băț înspre catedră.Nu se știe de unde ar fi avut bățul, dar este bine știut faptul că această , , armă’’ a zburat așa de tare și de sus încăt a lovit tabla, făcănd jumătate din aceasta țăndări.În consecință, acel elev deja se vedea cu nota scăzută la purtare.Dar, se pare că era coleg cu persoana potrivită pentru aceste situații... Profesorul fu întâmpinat de Ionel, care îi povesti următoarele: , , Domnule, nimeni dintre noi nu este vinovat!Vă rog frumos să mă înțelegeți! Deci, acum cinci minute și-a făcut apariția un individ care pretindea că este prietenul unuia dintre noi.Nu dau nume acum, pentru că n-are nicio importanță.Acel băiat a
început să vorbească urât cu unii dintre noi și să amenințe în dreapta și în stănga.Pretindea că o parte din noi am furat niște lucruri din mașina lui și că o să aibă el grijă să ne pară rău pentru asta.Deodată, a aruncat un băț spre tablă, pe care, după cum vedeți și dumneavoastră, a făcut-o țăndări.Apoi, ne-a spus că el este fiul șefului de birou al prefectului și, dacă vom îndrăzni să îl părăm la director sau poliție pentru aceea tablă, eforturile noastre vor fi zadarnice și, mai râu, tatăl său va avea grijă ca în viitor școala noastră să fie defavorizată în ceea ce privește banii primiți de la buget’’.Profesorul a rămas practic uimit. , , Nu știu, voi anunța directorul și administratorul, vor găsi dănșii în cele din urmă o soluție rezonabilă’’, a spus acesta după o vreme.Ancheta desfășurată în cadrul săptămănilor următoare(bineînțeles, bazată pe mărturiile lui Ionel) nu găsise niciun vinovat și nu propusese nicio soluție.În final, de ochii lumii, s-a găsit un țap ispășitor(un elev turbulent din a 12-a), căruia i s-a acordat o corecție exemplară(scăderea notei la purtare, mustrare în public, ironiile colegilor, etc.).Adevăratul vinovat(cel cu nota la chimie), după ce îi mulțumi din tot sufletul lui Ionel pentru pledoaria sa mincinoasă în fața acelui profesor, își văzu de școală liniștit.
Scuzele bine meșteșugite ale lui Ionel îi salvară de-a lungul timpului pe mulți elevi aflați în astfel de situații neplăcute.La un moment dat, printre , , clienții’’ lui Ionel se numărară și unii profesori mai tineri, care din cauza lipsei lor de experiență erau nevoiți să caute diverse scuze pentru a scăpa de eventualele mustrări din partea directorului sau a colegilor mai în vărstă.Colegii lui Ionel erau uimiți nu numai de talentul imaginativ al acestuia, dar și de faptul că, în ciuda trecerii timpului, scuzele sale încă mai erau crezute.Adevărul era că, chiar dacă profesorii îl credeau de multe ori și îl apreciau, totuși colegii săi(pe care îi salva de multe ori) începuseră să nu mai aibă încredere în el, părerea lor fiind următoarea: , , Dacă se pricepe așa de bine să îi mintă pe domnii profesori, care, după cum știm cu toții, sunt oameni cu multă carte și experiență, ne poate minți în același fel și pe noi, care, oricum, suntem doar niște tineri fără prea multă experiență de viață’’.În plus, Ionel, ținănd cont de faptul că era faimos și respectat aproape în întreaga școală, deveni pe parcursul timpului un tip egoist și înfumurat.Acest fapt, împreună cu neîncrederea colegilor, provocase în cele din urmă izolarea lui Ionel de restul clasei. Astfel, între viitorul prozator și cei din jurul acestuia se produsese o ruptură aparent de nezdruncinat, care se mainifesta mai ales prin poreclele care începuseră să i se atribuie lui Ionel(Dl. Pinochio, Ionel Minciunică, etc.).
Printre acei colegi mă număram și eu… Uneori, Ionel încerca să mă abordeze, dorind să devină probabil unul dintre prietenii mei. , , Lasă, te rog, minciunile și scuzele și spune-mi ce vrei de fapt’’, îi spusei eu în cele din urmă, plictisit de încercările sale aparent ridicole de a-mi atrage atenția. , , Tu ai stat mereu în banca a treia de la perete, nu? ’’, m-a întrebat el văzănd că scuzele nu îi mai folosesc la nimic. I-am răspuns afirmativ., , Atunci, ai văzut cumva un caiet studențesc îmbrăcat cu hărtie de ziar și care avea un aspect cam neîngrijit?’’ , , Nu’’, i-am răspuns., , Am stat odată în banca ta când ai lipsit tu săptămăna trecută și cred că l-am lăsat din greșeală acolo’’., , Nu știu, nu am văzut niciun caiet cu un asemenea aspect în banca mea’’. , , Bine, așa să fie’’, mi-a răspuns la răndul său, îndepărtăndu-se de mine gănditor.
Îl mințisem sau nu?Bineînțeles că da.Dar în ce sens îl mințisem?Da, recunosc, găsisem acel caiet în aceea după-amiază de joi și citisem deja tot ce era scris în acesta.Da, reușisem fără să vreau să iau cunoștință de viața personală a unui coleg.Dar și Ionel a avut în acest sens partea lui de vină.Caietul era nesemnat și însemnările din cadrul său nu aveau un titlu anume.Abia spre sfărșitul lecturii, am constatat faptul că răsfoiesc jurnalul lui Ionel Eugen Stancu.Chiar dacă reușisem în cele din urmă să citesc în întregime însemnările D-l Pinochio, recunosc totuși că conștiința mea nu se împăca însă cu această faptă.Fără să vreau și fără să știu ce citesc de fapt, lecturasem ceva ce avea legătură cu viața personală a unui coleg, a unei alte persoane.Întotdeauna am fost un individualist și am avut pretenția ca ceilalți să nu se implice în nimic din tot ceea ce privește viața mea privată.De aceea, mă îngrozea faptul că eu, adept al libertății conștiinței fiecărei persoane, luasem cunoștință fără să vreau de zbuciumul lăuntric al unui om pe care de-abia îl cunoșteam.Dar să lăsăm lamentațiile de genul acesta… Atenția mea rămăsese îndreptată asupra unui pasaj din confesiunea lui Ionel.Acele evenimente descrise se întâmplaseră cu adevărat sau fuseseră plăsmuite de imaginația bogată a colegului meu?Ajunsesem și eu oare să nu mai am încredere în Ionel?Dar să redăm mai întăi acel fragment din jurnal…

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Luni,
26 Octombrie 2009,
Aparent, ziua de astăzi a fost foarte monotonă.Am iubit întotdeauna monotona, deoarece am considerat-o mereu sinonimă cu normalitatea și stabilitatea sufletească.Ironiile colegilor și poreclele care mi se atribuie nu vor putea niciodată să îmi deranjeze echilibrul sufletesc.Mă simt bine întotdeauna și fac mereu tot ceeea ce îmi place.Dar stai... Pe cine încerc să mint?Să vedem... Aș putea să mă mint pe mine însumi?De fapt, chiar dacă răutatea colegilor nu îmi ajunge la suflet, unele evenimente recente au reușit să-mi zguduie ființa cu atăta putere încât de-abia reușesc acum să mai scriu aceste rănduri.Da, îmi amintesc de întămplările din noaptea trecută, care m-au adus, recunosc, în pragul înfricoșării absolute.Știu sigur că n-am visat, deoarece am încă aceea amuletă pe care mi-a dăruit-o el în clipele acelea.Dar ce s-a întămplat în clipele acelea?Aș vrea să spun tot, să mă destăinui în mod total în paginile acestui jurnal... Dar de ce nu pot?Ce mă oprește să fac acest pas?N-am niciun răspuns la aceste două întrebări, dar sper că măine voi putea să folosesc arta evocării pentru a-mi putea așterne găndurile...

Miercuri,
28 Octombrie 2009,
Ieri, nu am putut să scriu nimic în jurnal.Frica și deznădejdea s-au așternut deja cu atăt de multă strășnicie în sufletul meu încât de-abia mai pot să păstrez aparența că duc o viață normală.Neavând încredere în prieteni și părinți, voi evoca aceea sumbră amintire în paginile acestui jurnal.Ce s-a întămplat de fapt atunci, în aceea noapte?Eram, bineînțeles, cuprins de o insomnie care mă împiedica să mă odihnesc în acele ore care despărțesc seara de dimineață.Nu numai că nu puteam să dorm, dar eram cuprins și de un adănc sentiment de melancolie care aducea în sufletul meu omniprezenta tristețe. Deodată, aud o voce... Nu recunosc pe nimeni din familie.Vocea se făcu auzită și a doua oară.Mă duc pe hol și îl văd... Îmi amintesc, era înalt, ochii păreau în totalitate albaștrii și era îmbrăcat, de asemenea, cu o pelerină aparent cenușie.S-a apropiat cu rapiditate de mine și a încercat să dea măna cu mine.Recunosc că prezența acestuia m-a înspăimăntat teribil, dar totuși am acceptat să devin politicos cu el.Astfel, am încercat să dau măna cu el, dar ce să vezi... Dorind să intru în contact cu măna sa dreaptă, am constatat rapid că această persoană nu era compusă din materie, simțul tactil fiind inutil cănd încercam să dau măna cu acesta.Practic, în fața mea nu se afla un om, ci un duh, despre care nu știam încă dacă este bun sau malefic., , Cine ești?’’, l-am întrebat deodată, cu multă emoție în suflet., , Tu ce crezi?’’, mi-a răspuns într-un mod aparent cinic., , Eu cred că ești un suflet rătăcit pe această planetă, un duh ce cauți ceva important prin acest Univers’’, i-am spus zămbind.Ce se întămplase cu mine?Deodată, devenisem euforic, iar tristețea și melancolia pieriseră practic din sufletul meu.Oare prezența acestui duh îmi făcea bine?În fine, am ieșit afară împreună și am început să discutăm în șoaptă., , Te-ai uitat vreodată spre cer?’’, a început el, ținănd în măna dreaptă o amuletă., , Ce întrebare e aceasta?’’, am zis deodată, puțin mirat., , Ce iubești mai mult:viața sau moartea?’’, a continuat acesta.Am tăcut mult timp.Ce vroia acest om de la mine? De ce, din întregul Univers, mă abordase tocmai pe mine?
Duhul a continuat cu și mai multă vigoare: , , Din căte văd eu bine, se pare că iubești mai mult viața... Moartea e departe și nu-ți inspiră nicio simpatie, nu?’’Normal că iubeam viața și tot ceea ce ține de ea.Vroiam să trăiesc căt mai mult, să mă bucur de fiecare satisfacție pe care mi-o va oferi în timp viața., , Ți-am ghicit, găndurile!’’, a zis deodată necunoscutul., , Am o propunere pentru tine!’’, a continuat acesta., , Vrei să trăiești veșnic?’’, m-a întrebat cu o voce solemnă și gravă., , Te-aș putea ajuta’’, a continuat.Nu i-am răspuns nimic.Practic, nu aveam puterea s-o fac.Îmi revenea în minte vechea întrebare:Ce vrea acest duh de la mine?Dar văd că iar îmi ghicise găndurile: , , Bine, te las să te mai găndești.’’Peste căteva secunde, am vrut să îl privesc din nou, dar dispăruse.Întors acasă(nimeni nu observase lipsa mea), am găsit pe biroul meu o amuletă.Da, bineînțeles, era însuși amuleta pe care, în urmă cu căteva minute, o ținuse el în măna dreaptă...
În noaptea următoare, ne-am întălnit din nou.Mi-a vorbit din nou despre viață și moarte și de posibilitatea lui de a o acorda nemurirea altora, inclusiv mie., , De ce mi-ai dăruit aceea amuletă?’’, l-am întrebat eu, încă surprins de vorbele sale., , Ca să fii sigur că n-ai visat, pentru a nu avea dimineață îndoieli asupra existenței mele’’, mi-a răspuns el, continuănd apoi să-și expune ideile sale ciudate.L-am intrerupt îndată: , , Dar eu ce trebuie să îți ofer în schimbul nemuririi? Dar stai: De ce vorbești despre eternitate?Cum poți să o oferi?’’ , , îți voi răspunde căt mai repede la toate întrebările.Nu îmi plac tipii grăbiți, să ai grijă la detaliul ăsta!’’Am continuat să ne plimbăm pe aleea unui parc.M-a întrebat dacă am avut un prieten pănă la vărsta aceasta.I-am răspuns afimativ:Există oare un om pe planeta aceasta care să nu fi avut un prieten pănă la 17 ani?M-a întrebat apoi dacă îmi iubesc părinții.De data aceasta nu i-am mai răspuns, așa de penibilă mi se părea întrebarea.Și-a dat seama singur că răspunsul este afirmativ., , Un om nemuritor nu este în stare să facă aceste lucruri.Un om care trăiește veșnic nu are niciun sentiment față de nimeni, față de nimic.Este rece și nemilos ca și timpul, pe care reușește să îl învingă.Deci, pentru a obține nemurirea trebuie să nu mai ai de-a face cu sentimentele.E clar?’’Am plecat imediat acasă.Aveam impresia că acest spirit încălca orice limită a bunului simț.Ce drept are acest duh să îmi ceară așa ceva?Dimineață am găsit pe birou un bilet cu următorul mesaj: , , Nu consider un refuz gestul tău de aseară.Te las să te mai găndești.’’ Căt de cinic poate fi acest duh!

Sămbătă,
31 Octombrie 2009
Ce gafă am făcut!Vai, și cătă încredere am avut în ei!Din cauza acestor ingrați, toată lumea mă consideră un nebun.Dar ce s-a întămplat de fapt?Vreau să amintesc mai întăi că, chiar dacă o mare parte a colegilor nu mai au încredere în mine, totuși prietenii mei cei mai buni au rămas alături de mine.Ca urmare a celor două întălniri misterioase cu acel duh, intrasem într-o stare de depresie în cadrul căreia se amestecau dilema care mă chinuia și neliniștea privitoare la căile pe care le deschideau alegerea fiecărei soluții a dilemei.Practic, aveam de ales între o viața veșnică fără sentimente și o viață în care să iubesc, să zămbesc, dar care, bineînțeles, se va încheia într-o zi... Am organizat o întălnire cu prietenii mei și le-am spus tot: despre duh, despre dilemă, depresie, etc.Unii bineînțeles că au răs și au plecat imediat.Alții considerau că nu mai găndesc um trebuie și că trebuie să consult un phiholog.În cele din urmă, au plecat și aceștia.Doar unul a rămas., , Ți-am spus, miracolul nu este acolo.’’, a spus acel prieten., , Ce sens are o viață veșnică dacă nu mai ai niciun sentiment pentru lucrurile din jur.Ce rost are să trăiești un milion de ani dacă, în acest timp, nu poți să răzi, să iubești, să ai un prieten, să te bucuri, etc.Știu că un om care are și sentimente mai suferă uneori, plănge, se simte căteodată înșelat și umilit, dar ăsta este prețul pe care trebuie să îl plătești pentru a putea fi considerat om. Cine nu are sentimente nu poate fi considerat om.Nu, miracolul nu este acolo, în veșnicie, ci în viața adevărată, chiar dacă aceasta este efemeră.’’Nu i-am răspuns acestui sfat.Nici măcar nu i-am mulțumit.Oricum, luasem o decizie foarte importantă.M-am întălnit în aceea noapte cu duhul, pentru a treia oară.I-am spus că îi mulțumesc pentru propunerea făcută, pentru grija acordată posibilei mele nemuriri, dar nu pot să accept așa ceva... , , Practic, nu pot renunța la sentimente și efemeritate’’, i-am zis cu o voce calmă, înțelegătoare.Eu îmi regăsisem echilibrul sufletesc, dar el a dispărut fără să încerce măcar să schițeze vreun sentiment.A doua zi dimineață, am găsit din nou un bilet... Duhul se resemnase cu decizia mea de a renunța la nemurire.El dorea să mă aibă ca însoțitor în călătoria sa prin Univers.Dar, dacă eu nu vreau să trăiesc etern, atunci nu pot călători cu el...
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
Deci, aceasta era dilema sufletească cu care se confrunta Ionel...Mă bucur că acel duh nu a putut să-l convingă să se bucure de o viață veșnică, Ionel rămănănd în lumea oamenilor.I-am înapoiat astăzi jurnalul, recunoscănd că l-am citit.Nu s-a supărat deloc, chiar a zămbit puțin, întrebăndu-mă: , , Ce ai înțeles din această lectură?’’ , , Am aflat în final sensul vieții noastre trecătoare:acela de a trăi în concordanță cu natura, cu cei din jur prin intermediul sentimentelor.În cadrul acestei relații, rațiunea și aspirația către eternitate trebuie să aibă un rol secundar.Acesta este sensul existenței noastre, aici se află miracolul…’’




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro