Muzica
 


Dragos Niculescu - Acele veri minunate

Acorda o nota acestei creatii :
( 0 voturi )

Purtam un pantalon pînă aproape de genunchi.
Cu o mînă în buzunar, în alta ţinînd un măr din care muşcam,
mai dînd cu piciorul unei pietre, mai repezindu-mi părul
într-o parte, mă plimbam pe străzile prafuite ale oraşului.
Văd azi ca şi ieri: aproape după fiecare colţ de casă,
aproape la fiecare intersecţie apărea taică-miu,
parcă era nebun, avea ochii dilataţi, era îmbrăcat în nişte
haine străine, care îi cădeau prost.
E drept că oraşul era mai mult pustiu,
dar el părea că se ascunde de cineva, că e urmărit, avea ochii
dilataţi, se trăgea pe după colţurile de zid ale imobilelor,
mă fluiera şi pe urmă îmi vorbea tainic, uitîndu-se
în dreapta şi în stînga (nu l-aţi cunoscut pe tata,
el care era un om sobru, aproape taciturn, să se comporte
aşa…): “E unul lîngă statuia din centru, stă pe jos
şi construieşte castele din nisip ud, apoi aşează peste ele,
peste toate turnurile şi anexele o cîrpă, o lasă puţin,
apoi scoate un chibrit şi îi dă foc; cîrpa, puţin udă,
începe să ardă, sfîrîie întreaga construcţie din toate
încheieturile, e formidabil, trebuie neapărat să te duci să vezi,
nici nu e departe de aici, dacă sînt vreo o sută de metri,
e formidabil!”.
Băcanul şi meşterul de la magazinul de reparat obiecte
din piele se ţineau după mine la o oarecare distanţă
suportabilă şi îmi făceau semne disperate că nu e aşa,
că ceea ce îmi spune tata s-a petrecut, într-adevăr,
cîndva, demult, a existat acel băiat cîndva,
dar că acum taică-miu bate cîmpii, la figurat, dar şi
la propriu, degeaba. Încercau prin semne disperate să-mi
spună că de fapt taică-miu a şi murit demult
şi că nici eu nu sînt cel care cred eu acuma
că sînt, că în realitate, la această oră eu sînt un om matur,
aflat cine ştie pe unde, desigur, în acelaşi oraş,
dar făcînd cine ştie ce alt lucru decît acela care mi se pare
mie acum că îl fac.

Era o căldură cumplită, stăteam cu toţii în bătaia directă
a soarelui, mai puţin taică-miu, care nu ştiu cum făcea
de se ţinea tot timpul la umbră.
“Mama mă-tii de viaţă!”, am spus, scuipînd zdravăn
în direcţia aprozarului, şi, muşcînd cu sete din măr,
am început să mă îndrept către un lac pe care-l ştiam eu,
în alt cartier, undeva, departe, înspre o pădure.

(Din volumul “Duminica poemului mut”
Autor: Dragoş Niculescu)




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro