Muzica
 


Dragos Niculescu - Aproape de liman

Acorda o nota acestei creatii :
( 0 voturi )

Mi se făcuse somn de-atîta mers şi m-am întins pe tăietura galbenă a unui copac. Nu am mai apucat să adorm, căci spatele mi s-a udat de seva albă care mustea înăuntru şi se ridica la suprafaţă prin venele lui tăiate, lipicioasă ca un sînge.
Mi-am scos merindea şi m-am tras la umbră să mănînc şi să beau apă din izvorul pămîntului, care-mi curgea, printre pietre şi muşchi, la picioare.


Cît mai aveam oare de mers pînă la castelul sau cetatea
care se zărea în depărtare? O zi? Sau poate două? Poate acolo va fi chiar sfîrşitul lungului meu drum, acolo, între pereţii groşi de piatră, încoronaţi cu maiestuoase creneluri. Acolo poate fi totul ‒ frumoasa domniţă însingurată ce-şi aşteaptă, ca şi mine, izbăvirea, bătrînul învăţat care mai tot timpul adorme printre ocheanele lui, cu capul pe ceasloave, cu lumînarea aprinsă, servitorul hoţ pe care îl voi elibera în pustie punîndu-i în palmă cîţiva bani mari, de aur, biblioteca în care mă voi afunda nesătul pentru totdeauna, cu stîlpii ei bruni, din lemn de cireş, cu tainiţele întunecoase, în care voi adormi şi voi visa atîţia şi atîţia ani de-acum încolo.
Drumul meu trebuie să fi avut un rost…
Paşii eu doar i-am tras după mine, iar înaintea
urmelor ce le-am lăsat trebuie să fi fost urmele
pe care am mers, firul întins de călăuza nevăzută
care m-a adus pînă aici, în luminişul acestei păduri.


Iată o pasăre rotindu-se şi ţipînd deasupra bătrînei cetăţi! Oare nu e chiar acvila care m-a însoţit prin munţi, peste ape, pe deasupra colinelor şi cîmpiilor care se uneau cu cerul învineţit, ca un mozaic al răbdării tăcute, fierbinţi, istovitoare?
Acolo trebuie să fie limanul a toate, capătul meu de drum şi sfîrşitul. E prea adîncă liniştea acestor păduri, statornicia fără moarte a locului, a acestor ziduri brumării, despre care nimeni pe lume, niciodată nu va putea spune cînd au fost ridicate, întărituri care
vor cădea odată cu pămîntul…
Mai departe de acele ziduri nu mai poate fi nimic.
Doar marea, după care voi tînji pînă cînd voi închide ochii şi chiar mult, mult după aceea, cînd foşnetul valurilor va răsuna în seva mea albă, luminoasă precum aripile unei eternităţi pierdute pentru totdeauna.


(din volumul: “Duminica poemului mut”)




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro