Muzica
 


Dragos Niculescu - ÎN AMURGUL ACELA DESǍVIRŞIT

Acorda o nota acestei creatii :
( 0 voturi )

În amurgul acela desǎvîrşit,
cocorul cu picioare de sticlǎ, cu aripi grele, de bazalt
fîlfîia lent pe deasupra capetelor noastre,
în timp ce noi ne plimbam prin împǎrǎţia de scorburi.
O umbrǎ, un fel de întunecare domnea permanent
în vastele încǎperi lemnoase, tu aveai ochii mai verzi
ca de obicei, rochia ta de mǎtase era la fel de albǎ
ca în ziua în care ne cunoscuserǎm,
se întindea, lungǎ, în urma ta, pe pǎmînt.
“Va trebui, iubitule, odatǎ şi odatǎ, sǎ-l pedepsim
pe Şambelanul în piele de tigru”, mi-ai spus tu înaintînd fluid
spre mine, ochii îţi erau mai verzi ca de obicei,
pǎrul îţi flutura într-o parte, sub o palǎ rǎcoroasǎ de vînt.
“Ori bea, ori a început sa îmbǎtrîneascǎ, cǎci nu mai
controleazǎ cum trebuie zgomotul de fond, lasǎ uşile
deschise şi tot pretinde cǎ viseazǎ ba reţete de nǎmol îmbunǎtǎţit,
ba fragmente din stenogramele Procesului de la Nürnberg,
a devenit în ultimul timp extrem de greu de suportat.”
Cocorul cu picioare de sticlǎ zbura lent pe deasupra capetelor
noastre, fîlfîitul greu al aripilor lui de bazalt reverbera în pereţii
vegetali, a cǎror structurǎ intrinsecǎ ştia atît de bine sǎ pǎstreze
nealteratǎ funcţia geometricǎ intimǎ a oricǎrei taine,
comuniunea reflexiilor de lumini şi umbre,
acordatǎ unei impenetrabile stǎri liniştitoare de indiferenţǎ.
“Nu putem, iubito”, ţi-am rǎspuns eu în timp ce prin mine treceau
pîlcuri de lilieci (le simţem undeva, în adînc doar ţipetele
lor mute, pe alocuri le şi înţelegeam, dar gleznele mele strǎbǎteau
apele reci şi leşioase ale bǎtrînelor saloanelor de oaspeţi,
şi eram nevoit sǎ fiu atent pe unde calc),
“trebuie sǎ-i iertǎm Şambelanului orice ciudǎţenie,
orice neadecvare la prezentul nostru tînǎr şi frumos,
doar ştii cǎ pielea lui de tigru e mai veche decît orice din aceastǎ
împǎrǎţie de scorburi. El ne-ar putea fi ca un al doilea tatǎ,
dar pe primul, nici tu, nici eu nu putem spune cǎ ni-l amintim
şi nici cǎ ar fi trǎit vreodatǎ cu certitudine,
nu existǎ nici o dovadǎ concretǎ în acest sens”.
Ajunseserǎm la intersecţia de bronz a coridoarelor,
deschiseserǎm impresionanta uşǎ, iar lumina galbenǎ
care a nǎvǎlit peste noi ne-a dat de ştire cǎ,
în cealaltǎ dimensiune a lucrurilor,
copacii tutelari începeau sǎ se scurgǎ în bezna nopţii.

(din volumul “Duminica poemului mut”)




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro