Muzica
 


Dragos Niculescu - Prizonierii toamnei

Acorda o nota acestei creatii :
( 1 vot )

Va creşte toamna lungǎ, tot mai lungǎ,
Din ea nu vom mai evada nicicînd,
Potop de frunze o sǎ ne ajungǎ,
Eu am sǎ te iubesc la mine-n gînd.

Şi o sǎ vezi cum iarna nu mai vine,
Şi lîngǎ frunze, blînd, ne-om condamna,
Şi va fi timp sǎ te întorci la mine,
Şi va fi timp s-apar în calea ta.

Sǎ ştii, e toamna ultimǎ din lume ‒
Un vegetal imperiu ruginiu;
Sǎ ne-amintim cǎ ne spuneam pe nume
Şi cǎ pe-atunci nu trebuia sǎ-ţi scriu…

Priveşte lung copacii fǎrǎ semne,
Ce nu vor desfrunzi nicicînd de tot
Şi spune-mi cînd s-aprind un foc de lemne
Şi cînd din ascunzişuri sǎ te scot.

Poate-o sǎ mǎ întrebi de fulgul iernii
Atuncea cînd va fi sǎ fim iar doi,
O sǎ-ţi aşez în schimb pe albul pernii
Cea mai uscatǎ frunzǎ de sub ploi.

E-o toamnǎ ce va ţine cît o nuntǎ
Care-şi aşteaptǎ mirii întîrziaţi,
Şi-n loc sǎ ardǎ lumînarea sfîntǎ,
Cad frunze din copacii resemnaţi.

Voi fi aici indiferent de vreme,
În fond, ai toamnei ne-am nǎscut sǎ fim,
Orbecǎind, prin vîntul care geme,
Am sǎ te-aştept, ca-n ceaţǎ sǎ fugim.

Nu va mai fi nici iarnǎ şi nici varǎ,
Doar noi, şi-un anotimp etern, curat…
Te rog, pe frunza ce n-o sǎ mai piarǎ,
Dǎ-mi ştire-n toamna fǎrǎ de pǎcat.

(din volumul “Duminica poemului mut”)




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro