Muzica
 


Edgar Lee Masters - ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER

Acorda o nota acestei creatii :
( 1 vot )

ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER
trad Petru Dimofte
* DEALUL


Unde sunt Elmer, Herman, Bert, Tom şi Charley,
Cel slab de înger, cel cu braţul puternic, clownul, beţivanul, luptătorul ?
Toţi, toţi dorm pe deal.

Unul a murit de febră,
Unul a ars într-o mină,
Unul a fost ucis într-o încăierare,
Unul s-a stins la închisoare,
Unul a căzut de pe un pod, trudind pentru copii şi soţie
Toţi, toţi dorm, dorm, dorm pe deal.

Unde sunt Ella, Kate, Mag, Lizzie şi Edith,
Inima blândă, sufletul simplu, cea zgomotoasă, cea mândră, cea fericită…?
Toate, toate dorm pe deal.

Una a murit într-o naştere ruşinoasă,
Una din nefericire în dragoste,
Una în mâinile unei brute într-n bordel,
Una din mândrie frântă căutând să împlinească chemarea inimii;
Una după o viaţă în depărtatele Londra şi Paris.
A fost adusă la locşorul ei de Ella şi Kate şi Mag
Toate, toate dorm, dorm, dorm pe deal.

Unde sunt unchiul Isaac şi mătuşa Emily,
Şi bătrânul Towny Kincaid şi Sevigne Houghton,
Şi maiorul Walker care a discutat
Cu venerabilii bărbaţi ai Revoluţiei…?
Toţi, toţi dorm pe deal.

Cei cărora le-au murit copii în război,
Cei cărora viaţa fiicelor a fost strivită,
Şi copii lor rămaşi orfani, plângând …
Toţi, toţi dorm, dorm, dorm pe deal.

Unde este bătrânul cu vioara, Jones,
Care s-a jucat cu viaţa toţi cei nouăzeci de ani ai săi ,
Înfruntând lapoviţa cu pieptul dezvelit,
Bând, hoinărind, fără a gândi la nevastă sau la rude,
La aur, la dragoste, sau la rai?
Uite, el înşiră vrute şi nevrute despre peştii fripţi în ţepuşă demult,
Despre vechile curse de cai de la Clary's Grove,
Despre ce a spus Abe Lincoln
Odată, la Springfield.







* Curtea de Judecată


“ Cum va fi când va veni ceasul să pleci dincolo,
Când toată viaţa ta l-ai respins pe Isus,
Iar acum, zăcând aici pe moarte,
El nu este prietenul tău ? ”





Iarăşi şi iarăşi v-am spus, eu, predicatorul de demult:
Chiar aşa, există prieteni, şi prieteni.
Şi binecuvântat eşti tu, spun eu, care acum ştiu totul,
Că înaintea ta, cel care tocmai treci dincolo, au trecut alţii:
Un tată sau o mamă, un străbunic sau o străbunică.
Nişte suflete minunate care au trăit viaţa intens
Şi care te cunosc în amănunt, care întotdeauna te-au iubit
Şi care nu vor pregeta să mărturisească despre tine,
Să arate Domnului fotografia intimă a sufletului tău
Aşa cum numai cineva de-un sânge cu tine poate să o facă.

Aceasta va fi mâna înspre care se va întinde mâna ta
Să te călăuzească de-a lungul coridorului
Către Curtea de Judecată – unde tu eşti un străin.












* Hiram Scates






Am încercat să câştig funcţia
De preşedinte al Consiliului Districtual
Şi am ţinut multe discursuri în tot ţinutul
Denunţându-l pe Solomon Purple, rivalul meu,
Ca inamic al populaţiei,
Având legături oculte cu principalii oponenţi ai binelui public.
Tineri idealişti, bătrâni luptători căzuţi în mizerie,
Agăţându-se de un fir subţire de speranţă,
Suflete care au riscat totul pentru adevăr,
Amărâţii pământului aşteptând justiţia cerească,
S-au adunat în spatele meu şi mi-au urmat vocea
De mântuitor al Districtului.
Dar Solomon a câştigat postul;
Atunci, în faţa noii perspective,
Mi-am îndemnat susţinătorii
Să vină sub steagul lui,
Numindu-l campion, numindu-l Regele
Muntelui de Aur – când nici nu se închisese bine uşa în urma mea,
Flatat fiind de propunerea lui Solomon
De a fi numit secretarul consiliului.
Iar afară în frig stăteau admiratorii mei:
Tineri idealişti, bătrâni luptători căzuţi în mizerie,
Agăţându-se de un fir subţire de speranţă,
Suflete care au riscat totul pentru adevăr,
Amărâţii pământului aşteptând justiţia cerească,
Privind cum Diavolul răstoarnă Veacul
Cu Muntele de Aur.









* DOAMNA PURKAPILE






A fugit şi a fost bun dus pentru un an.
Când s-a întors acasă mi-a spus o poveste ridicolă,
Cum că fost răpit de piraţi pe lacul Michigan
Şi ţinut in lanţuri, aşa că nu a putut să-mi scrie.
M-am prefăcut că-l cred, deşi ştiam foarte bine
Ce făcea pentru că se a se întâlnea, din când in când,
Cu croitoreasa de pălării, doamna Williams,
Când aceasta mergea în oraş după cumpărături .
Dar o făgăduială este o făgăduială
Şi o căsătorie este o căsătorie,
Şi din respect pentru propriul caracter
Am refuzat să mă las atrasă în divorţ
De schemele unui soţ care se plictisise de fapt
De datoria lui şi de jurământul marital.





* Roscoe Purkapile


Mă iubea.
Oh, cum mă iubea –
N-am avut o şansă să scap
Din prima zi când m-a văzut.
După ce ne-am căsătorit, am sperat
Că-şi va dezvălui partea muritoare şi mă va elibera
Sau va divorţa de mine. Dar... puţini mor şi nimeni nu renunţă.
Apoi, într-o nebunie, am fugit de-acasă şi dus am fost pentru un an.
Dar ea niciodată nu s-a plâns. A spus ca totul o să fie bine acum,
Că m-am întors. Şi mă întorsesem.
I-am spus că în timp ce făceam o cursă cu barca
Am fost capturat lângă Van Buren Street
De piraţii de pe lacul Michigan,
Ţinut în lanţuri, aşa ca nu am putut să-i scriu.
A plâns şi m-a sărutat spunând că a fost îngrozitor,
Şocant, inuman.

Atunci am înţeles că, de fapt, căsătoria noastră
Era un privilegiu divin
Şi că nimic nu o putea desface
În afară de moarte.

Am avut dreptate.









* Marie Bateson






Ai remarcat mâna sculptată Cu indexul îndreptat către cer.
Aceea este direcţia, nici o îndoială.
Dar cum ar putea cineva să o urmeze?
Este bine, într-adevăr, să te abţii de la crimă şi adulter,
Să ierţi aproapelui, să faci bine celorlalţi, să slujeşti Domnului
Fără să-ţi faci chip cioplit.
Dar, până la urmă, toate acestea sunt doar mijloace exterioare
Prin care, de fapt, îţi faci ţie un serviciu.
Esenţa interioară este libertatea,
Este lumina, puritatea –
Eu, de altfel, nu mai pot face nimic,
Dar tu caută şi găseşte esenţialul sau ratează-l, conform viziunii tale.










*Isaiah Beethoven



Mi-au spus că mai am trei luni de trăit, Aşa că m-am târât până la Bernadotte, Unde am rămas lângă moară lungi ore, Acolo, lângă locul unde apele se adună freamătând în adânc, Deşi par să stea nemişcate: O, lume, aceasta eşti tu ! Doar un ochi larg de apă pe cursul fluviului, Unde Viaţa priveşte în jos şi noi ne bucurăm Că ea se oglindeşte în noi, şi astfel visăm Şi curgem apoi mai departe; dar când vrem iarăşi Să-i vedem faţa, iată, câmpul de bumbac Şi luncile de unde ne revărsam Într-o deltă mai încăpătoare ! Dar aici, lângă moară, castelele norilor Îşi transferă formele în apele adormite, Iar noaptea peste podeaua de agate Se revarsă văpaia lunii, sub ochii mei În mijlocul pădurii încremenite, a cărei tăcere este spartă De sunetul unui flaut venind dinspre cabana de pe deal. Pe urmă, când am ajuns să zac la pat Slăbit şi cu dureri, învăluit în vise, Sufletul fluviului a pătruns în inima mea Şi puterea adunată acolo îmi transporta sufletul, Atât de repede încât parcă stătea pe loc, Peste oraşe de nori şi pe sub sfere de argint La ora transfigurării lumilor – Până când am văzut licărind trompete Deasupra temeliilor, dincolo de Timp.




*Elijah Browning



Eram în mulţimea copiilor Care dansau la poalele muntelui. A suflat o briză dinspre est şi i-a măturat ca pe nişte frunze Dincolo de versanţi… Totul s-a schimbat. Aici erau lumini zburătoare şi luni magice, şi se auzeau muzici nepământeane. A căzut peste noi un nor. Când s-a ridicat, totul era schimbat. Acum eram printre mulţimi aflate în conflict. Apoi o figură din aur strălucitor, şi cineva cu o trompetă, Şi încă cineva purtând sceptru au stat în faţa mea, M-au luat în râs, au dansat rigadoon şi pe urmă au dispărut… Iarăşi s-a schimbat totul. Ieşind dintr-un lan de maci, O femeie şi-a dezgolit sânii şi şi-a ridicat gura întredeschisă spre mine. Am sărutat-o. Gustul buzelor ei era sărat. M-am prăbuşit extenuat. M-am ridicat şi m-am înălţat mai sus, dar o ceaţă ca aceea însoţind un iceberg Mi-a acoperit paşii. Îmi era frig şi simţeam dureri. Deodată, a apărut din nou soarele Şi am văzut cum ceţurile de sub mine acopereau vederii tot ce era dedesupt. Iar eu, aplecat peste tot ce era al meu, Mi-am văzut umbra siluetei reflectată pe zăpadă. Desupra mea aerul nemişcat era străpuns de un ţurţure subţire de gheaţă

De care atârna o stea solitară ! Un tremur de extaz, un fior de teamă Au trecut prin mine ; Dar nu mă mai putem întoarce pe partea cealaltă a versanţilor — Şi nici nu mai doream să mă întorc. Subtile unde desprinse din simfonia libertăţii Îmbrăţişau imateriale stânci deasupra mea, De aceea trebuia să urc spre pisc. Am aruncat departe tot ce -mi mai aparţinea. Cu braţul întins Am atins steaua. Am dispărut complet. Muntele restituie Adevărului Infinit Pe oricine atinge acea stea.
















* ELSA WERTMAN



Eram o fată de ţăran din Germania,
Cu ochi albaştri, roză, puternică şi fericită.
Primul loc de muncă a fost la Thomas Greene.
Într-o zi de vară - pe când ea era plecată,
El s-a strecurat în bucătărie, m-a luat
De-a dreptul în braţe şi m-a sărutat pe gât,
Am întors capul. Apoi niciunul dintre noi
Nu pare să fi ştiut ce s-a petrecut.
Am plâns gândindu-mă la ce se va întâmpla cu mine.
Am plâns şi am tot plâns pe când secretul meu se dezvăluia.
Într-o zi doamna Greene a spus că înţelege
Şi că nu-mi va face nici un rău,
Şi, neavând copii, îl va adopta.
(El m-a trimis să stau departe la o fermă).
Aşa că ea s-a ascuns în casă Şi a trimis zvon că este însărcinată.
Şi totul a mers bine şi copilul s-a născut-
Au fost atât de buni cu mine.
Mai târziu, m-am măritat cu Gus Wertman, şi anii au trecut.
Dar la un meeting politic, când cei din apropiere credeau că plâng
La elocvenţa lui Hamilton Greene,
Nu asta era. Nu ! Voiam să strig:
Acela este fiul meu!
Acela este fiul meu!




* William şi Emily






Este ceva asemănător
În moarte cu însăşi iubirea!
Când ai cunoscut cu cineva entuziasmul
Şi flacăra dragostei tinere,
De asemenea, după ani de viaţa împreună,
Simţi scăderea focului
Şi, de aceea, vă stingeţi împreună,
Încet, liniştit, cu delicateţe,
Ca atunci când, de mână,
Treceaţi printr-o cameră ştiută –
Aceasta este puterea comuniunii între suflete,
Dragostea însăşi.















* Washington McNeely





Bogat, respectat de concetăţeni,
Tatăl multor copii, născuţi dintr-o mamă nobilă,
Toţi crescuţi aici,
În conacul cel mare de la marginea oraşului.
Priviţi cedrul de pe pajişte!
Am trimis toţi băieţii la Ann Arbor, toate fetele la Rockford,
În timp ce viaţa mea curgea înainte, devenind tot mai bogat şi mai respectat –
Odihnindu-mă, seara, sub cedrul meu.
Anii treceau.
Am trimis fetele în Europa;
Le-am înzestrat când s-au căsătorit.
Băieţilor le-am dat bani pentru a intra în afaceri.
Erau copii zdraveni, promiţători ca merele
Înainte ca racilele de sub coajă să se arate.
Dar John a părăsit ţara dezonorat,
Jenny a murit la naştere.
Eu am rămas sub cedrul meu.
Harry s-a sinucis după un scandal,
Susan a divorţat –
Eu am rămas sub cedrul meu.
Paul şi-a pierdut minţile din prea mult studiu,
Mary s-a rupt de lume, rămânând acasă, din iubire pentru un om.
Eu am rămas sub cedrul meu.
Toţi au pierit sau şi-au frânt aripile sau au fost devoraţi de viaţă.
Eu am rămas sub cedrul meu.

Soţia, mama lor, mi-a fost luată –
Eu am ramas sub cedrul meu,
Până când ceasul a bătut de nouăzeci de ani;
O, Pământ maternal, legănând frunza care cade spre a adormi.






* Lucinda Matlock




Mergeam la dansurile din Chandlerville
Şi jucam snap-out la Winchester.
Odată am schimbat partenerii
Şi, atunci în Iunie, întorcându-ne acasă sub lumina lunii,
L-am cunoscut pe Davis.
Am fost căsătoriţi şi am trăit împreună şaptezeci de ani,
Bucurându-ne, muncind, crescând doisprezece copii,
Din care am pierdut opt
Înainte să împlinesc şaizeci de ani.
Am tors,
Am împletit,
Am ţinut casa,
Am îngrijit pe cei bolnavi,
Am făcut grădina, iar sărbătorile
Cutreieram câmpurile unde cântă ciocârliile,
Adunând lângă Spoon River multe scoici,
Multe flori şi ierburi vindecătoare –
Strigând pe dealurile împădurite, cântând prin văile verzi.
La nouăzeci şi şase de ani am trăit îndejuns, asta-i tot;
Şi am trecut la dulce odihnă.
Ce-i asta, ce aud despre tristeţe şi oboseală,
Furie, insatisfacţie şi speranţe pierdute?
Degeneraţi fii şi fiice,
Viaţa este prea puternică pentru voi –
Trebuie sa fii viu ca sa iubeşti Viaţa.





* Davis Matlock


Să presupunem că nu există nimic, doar stupul: Că există trântori şi albine lucrătoare, Şi regine, şi nimic mai mult decât strângerea mierii – (Lucruri materiale, ca de altfel cultura şi înţelepciunea) – Pentru generaţiile care vin, generaţia prezentă nu a trăit vreodată, Destul că roiesc în aerul însorit al tinereţii, Fortificându-şi aripile din ceea ce a fost deja adunat şi pus la păstrare – Şi, gustând, în drumul către prisacă, Prin pajiştea de trifoi, darul delicat al trecerii în alt anotimp. Presupune toate acestea şi mai presupune adevărul: Că destinul omului este mai presus Decât destinul stupului ; Iar tu trebuie să porţi povara vieţii, Ca şi imperativul impuls al spiritului tău în exces.
Da, îţi spun să trăieşti totul ca un zeu, Sigur de viaţa eternă – Chiar dacă ai dubii, Să trăieşti în acest fel. Şi dacă asta nu-l va face pe Dumnezeu mândru de tine, Atunci nu există Dumnezeu, ci doar gravitaţie – Sau somnul este răsplata finală.






* Faith Matheny


Prima oară nu vei şti ce înseamnă –
Şi poate nu vei şti niciodată,
Şi poate nu-ţi vom spune niciodată –
Aceste scurte iluminări din sufletul tău,
Asemenea scânteierilor fulgerului printre nori albi,
La miezul nopţii când este lună plină.
Ele vin când eşti singură sau poate
Când stai cu prietenul tău şi, pe negândite,
O tăcere grea cade peste cuvinte, şi ochii lui
Fără să clipească strălucesc privindu-te.
Atunci, voi doi aţi văzut împreună secretul.
El vede în tine şi tu vezi în el.
Şi rămâneţi acolo înfioraţi că misterul
Care stă în faţa voastră vă va lovi şi ucide
Cu o splendoare ca aceea a Soarelui.

Fiţi fără teamă, ca toate sufletele care au asemenea viziuni,
Aşa cum trupul vostru este viu, iar al meu mort,
Tocmai aţi prins o adiere din mireasma subtilă a eterului,
Rezervată lui Dumnezeu Însuşi.









* Pauline Barrett





Aproape o carapace de femeie după cuţitul chirurgului
Şi aproape un an de suferinţă pentru a-mi recăpăta puterea,
Până când dimineaţa aniversării a zece ani de la nuntă
M-a găsit, în aparenţă, ceea ce fusesem odinioară.
Ne-am plimbat prin pădure împreună,
Pe o cărare de muşchi verde şi de iarbă.
Dar nu am putut să te privesc în ochi,
Nici tu nu ai putut să te uiţi în ochii mei,
Pentru că nefericirea ne aparţinea de acum – începutul înălbirii părului tău –
Iar eu carapacea celei care am fost.
Despre ce am vorbit? – despre apă şi cer,
Despre orice, mult, doar să ne ascundem gândurile.
Şi apoi buchetul de trandafiri sălbatici dăruit de tine,
Aşezat pe masă pentru a da farmec cinei noastre.
Biet suflet, cât de curajos ai luptat
Să imaginezi şi să trăieşti extazul din amintiri!
Apoi, pentru puţin timp, m-ai lăsat singură în camera mea,
Cum ai făcut-o atunci când am fost mireasă – biet suflet.
Şi eu am privit în oglindă şi ceva mi-a spus:
“ O fiinţă ar trebui să moară cu totul când este jumătate moartă –
Nu ridiculizaţi niciodată viaţa, nici nu trişaţi în iubire.”
Şi am făcut-o privind în oglindă –
Dragule, ai înţeles vreodată asta ?









* Tom Beatty





Am fost un om al legii la fel ca Harmon Whitney
Sau Kinsey Keene ori Garrison Standard,
Pentru că am testat dreptul la proprietate,
Deşi numai la lumina lămpii, timp de treizeci de ani,
În camera pentru poker din clădirea operei.
Şi eu vă spun că Viaţa este un parior
Mai presus decât noi toţi.
Nici un primar în viaţă nu-i poate închide localul.
Şi, dacă pierzi, te poţi lamenta cât îţi place,
Nu vei primi banii înapoi.
Ea taie cărţile în aşa fel încât este greu să câştigi;
Aranjează pachetul să profite de partea ta slabă
Şi nu pentru a te înfrunta acolo unde rezidă forţa ta.
Şi-ţi acordă şaptezeci de ani să joci:
Dacă nu poţi câştiga în şaptezeci de ani,
Atunci nu poţi câştiga niciodată.
Aşa că, dacă pierzi, părăseşte încăperea –
Ieşi afară din cameră când ţi-a venit ceasul.
N-are rost să stai şi să tot amesteci cărţile,
Şi să-ţi blestemi pagubele, cu ochi încercănaţi,
Cerşind şansa de-a mai încerca o dată şi încă o dată.









* Ateistul oraşului






Tineri care dezabateţi doctrina
Imortalităţii sufletului,
Eu, cel care zace aici, am fost ateistul oraşului,
Volubil, contondent, versat în argumentele
Evoluţionismului. Dar trecând printr-o boală lungă,
Tuşind să-mi dau sufletul, am citit
Upanishadele şi poezia sublimă a lui Isus.
Şi ele au aprins flacăra speranţei şi a intuiţiei,
Şi a aspiraţiei pe care Umbra
Care mă conducea iute prin cavernele întunericului
Nu a putut să o stingă.
Luaţi aminte, voi care locuiţi exclusiv în raţiune
Şi gândiţi numai folosind uneltele logicii:
Imortalitatea nu este un dar,
Imortalitatea se obţine;
Şi numai acei care luptă din greu
Pot să o dobândească.









* Jefferson Howard





Lupta mea plină de curaj! Pentru că o numesc plină de curaj,
Cu convingerile tatălui meu din Virginia de odinioară:
Urând sclavia, dar nu mai puţin războiul.
Eu, plin de spirit, nerv, îndrăzneală,
Aruncat de viaţă aici la Spoon River,
Cu forţele lui dominante extrase din
New England, cu republicani, calvinişti, negustori, bancheri,
Urându-mă, dar temându-se de braţul meu.
Cu soţie şi copii greu de întreţinut –
Însă fructele dragostei mele de viaţă,
Căutând plăceri ciudate care m-au costat prestigiul
Şi culegând răutăţi pe care nu le-am semănat;
Duşmanul întunericului jilav din capele,
Prietenul omeniei îngăduitoare din taverne;
Amestecat cu destine străine mie,
Părăsit de braţe pe care le credeam ale mele.
Apoi, am simţit enorma mea putere
Sleită, şi, iată, copii mei
Îşi răniseră vieţile prin grădini străine –
Şi eu am rămas singur, cum singur am început
Curajoasa mea viaţă! Am murit în picioare,
Înfruntând tăcerea – acceptând prospectul
Ca nimeni să nu cunoască ce fel de luptă am dus.








* Herbert Marshall







Toată nefericirea ta, Louise, şi ura împotriva mea
S-au ivit din iluzia clădită de suficienţa
Spiritului şi de insolenţa sufletului tău,
Care m-au făcut să mă întorc la Annabelle şi să te părăsesc.
Într-adevăr, din dragoste pentru mine, ai ajuns să mă uraşti,
Pentru că eu am fost bucuria sufletului tău,
Chemat şi împins
Să dau un sens vieţii tale, şi nu am făcut-o.
Dar tu ai fost nenorocirea tinereţii mele –
Dacă ai fi fost fericirea mea nu m-aş fi lipit de tine?
Aceasta este amărăciunea vieţii:
Nu există fericire decât unde sunt doi –
Iar inimile noastre tânjesc după stele
Care nu ne doresc.















* Louise Smith






Herbert a rupt legătura noastră de opt ani
Când Annabelle s-a întors în oraş
De la Seminar, vai mie !
Dacă aş fi lăsat în pace dragostea mea pentru el,
Din ea ar fi putut creşte o amintire frumoasă ¬¬–
Cine ştie ? – care mi-ar fi umplut viaţa cu parfum mângâietor.
Dar eu am torturat-o, am otrăvit-o,
I-am scos ochii, până când a devenit ură –
Iederă ucigătoare în loc de zorele.
Iar sufletul mi-a căzut de pe suport,
Ţesătura lui începând să putrezească.
Nu lăsa voinţa să fie grădinar sufletului
Dacă nu eşti sigură
Că este mai înţeleaptă decât natura sufletului tău.








* Anne Rutledge







Din mine, neînsemnata şi necunoscuta, se revarsă
Vibraţiile acestei muzici fără de moarte:
"Cu răutate către nimeni, cu compasiune pentru toţi. "
Din mine, iertarea a milioane către alte milioane,
Justiţia şi adevărul strălucind
Pe faţa binefăcătoare a unei naţiuni.

Eu, cea care zace sub aceste buruieni, sunt Anne Rutledge
Iubită în viaţă de Abraham Lincoln,
Logodită cu el, nu prin căsătorie,
Ci prin despărţire.
Înfloreşte pururi, o, Republică,
Din pulberea inimii mele.











* Frank Drummer







Dintr-un ospiciu, direct în spaţiul acesta întunecat –

Sfârşitul la douăzeci şi cinci de ani!

Cuvintele n-ar putea spune ce s-a stârnit în mine,

Dar tot oraşul m-a considerat nebun.

Oricum, de la început a fost o imagine clară,

O înaltă şi urgentă nevoie în sufletul meu

Care mi-a cerut să încerc să memorez

“Enciclopedia Britanica”.





* Richard Bone



Când am ajuns prima dată la Spoon River Nu ştiam dacă ceea ce mi se spunea Era adevărat sau fals. Îmi aduceau epitaful Şi stăteau în atelier în timp ce eu lucram Şi ziceau “ Era aşa de blând”, “Era aşa de minunat”, ” Era cea mai plăcută femeie”, “A fost un adevărat creştin”. Eu dăltuiam tot ce doreau, Fără să ştiu adevărul. Mai târziu, trăind printre oamenii de aici, Am aflat cât de departe de realitate Erau epitafele pe care le comandau pentru a fi engravate. Dar am continuat să scriu ceea ce eram plătit să scriu Şi să devin parte mincinoasă a falselor cronici De pe pietrele funerare, Cum ar face orice istoric care scrie Fără să cunoască adevărul Sau care a fost influenţat să-l mistifice.










* Roger Heston








Oh, de multe ori eu şi Ernest Hyde
Am argumentat despre libertatea voinţei de a alege.
Metafora mea favorită era taurul lui Prickett
Legat pe păşune, liber să pască, ştii, cât îi ajungea
Funia legată de ţăruş.
Într-o zi, în timp ce argumentam noi aşa, am văzut taurul
Trăgând de funie pentru a ajunge la iarba De dincolo de cercul păscut în întregime,
Şi, smulgând ţăruşul, cu coarnele înainte,
A pornit-o către noi.
“ Ce e aia, libertatea de a alege sau cum ?” a spus Ernest, alergând.
Am căzut chiar când m-a străpuns de moarte.

















* Hortense Robbins









Numele meu era prezent în toate ziarele –
Când cinam undeva
Sau când călătoream undeva,
Sau când închiriam o casă la Paris,
Unde eram parte a aristocraţiei.
Întotdeauna mâncam sau călătoream,
Sau mă tratam la băi, la Baden-Baden.
Acum sunt aici să onorez
Spoon River, aici lângă familia din care cândva am apărut.
Nimănui acum nu-i pasă unde am luat cina,
Sau am trăit, sau cu cine m-am conversat,
Sau cât de des mergeam la Baden-Baden.












* Alexander Throckmorton






În tinereţe aripile îmi erau puternice şi neobosite,

Dar nu cunoscusem munţii.

Cu vârsta, am cunoscut munţii,

Dar aripile nu mai puteau să-mi urmeze viziunea –

Geniul înseamnă înţelepciune şi tinereţe.















* Magrady Graham



Spuneţi-mi, a fost Altgeld ales guvernator? Când se simţea deja prosperitatea adusă de profituri Şi când Cleveland-ul a început să se dezvolte, întinzându-se spre est, Era de acum prea mult pentru tine, biată inima bătrână Care ai făcut atâtea eforturi pentru democraţie În lungi, prea lungi ani de înfrângeri. Şi, asemeni unui ceas peste care s-a aşezat uzura, Ţi-am simţit bătăile mai plăpânde, până când te-ai oprit. Spuneţi-mi, a fost Altgeld ales? Şi ce a înfăptuit? I-au dăruit capul pe tipsie unei dansatoare Sau a triumfat pentru binele poporului? Întreb, pentru că atunci când l-am văzut Şi i-am strâns mâna Ochii lui albaştri, senini şi copilăroşi, M-au mişcat până la lacrimi – Plutea în jurul lui un aer de eternitate, Precum lumina aceea rece, proaspătă şi clară care se străvede în zori Deasupra culmilor !







* Julia Miller


Ne-am certat în dimineaţa aceea, Pentru că el avea şaizeci de ani, iar eu treizeci – Şi eram nervoasă şi însărcinată cu un copil A cărui naştere mă înspăimânta. M-am tot gândit la ultima scrisoare pe care mi-a trimis-o Acel suflet tânăr, înstrăinat, A cărui trădare am ascuns-o Măritându-mă cu un om bătrân. Apoi am luat morfina şi m-am aşezat să citesc. Peste întunericul care îmi acoperea ochii Mai văd şi acum sclipind în lumină aceste cuvinte: “ Şi Isus i-a spus, Adevărat, adevărat îţi spun, Astăzi vei fi cu mine în paradis ”.




* Ernest Hyde



Mintea mea era o oglindă; Ea vedea ceea ce vedea, ştia ceea ce ştia. În tinereţe mintea mea era doar o oglindă Într-o rapidă maşină zburătoare, Care prindea şi pierdea bucăţele din peisaj. Apoi, cu timpul, Crăpături mari au apărut în oglindă, Lăsând sinele să privească în afară. Astfel se naşte sufletul, în durere, O naştere cu câştiguri şi cu pierderi. Mintea vede lumea ca pe un lucru aparte, Dar sufletul simte lumea de-o esenţă cu el. O oglindă crăpată nu reflectă imagini – Şi aceasta este tăcerea înţelepciunii.









* Dorcas Gustine






N-am fost iubită de concetăţeni,
Iar asta pentru că vorbeam deschis
Şi-i întâmpinam pe toţi cei care greşeau faţă de mine
Cu toată fervoarea – fără ascunzişuri sau menajamente,
Fără ascunse păreri de rău sau remuşcări.
Eşti de lăudat dacă urmezi pilda copilului spartan
Care a ascuns lupul sub veşmânt,
Lăsându-se devorat de acesta fără a se lamenta.
Dar mai curajos este, cred eu, să loveşti lupul de-a dreptul
Şi să lupţi cu el deschis, chiar pe stradă,
În mijlocul prafului şi a urletelor de durere.
Poate că limba este un organ cu comportament insolent –
Dar tăcerea otrăveşte sufletul.
Să mă acuze cine vrea.
Sunt împăcată.












* Hare Drummer






Se mai duc băieţii şi fetele la Siever’s
Pentru cidru, după şcoală, târziu în Septembrie?
Mai adună alune printre tufişurile
Fermei lui Aaron Hatfield când începe să cadă bruma?
De multe ori m-am jucat râzând cu băieţii şi fetele
De-a lungul drumului şi pe culmile dealurilor
Când soarele era în scădere şi aerul era rece,
Oprindu-ne să scuturăm nucul
Care, desfrunzit, stătea în flama asfinţitului.
Acum, mireasma fumului în toamnă,
Căderea ghindei
Şi ecourile văilor
Abat spre încoace vise despre viaţă.
Ele plutesc deasupra mea.
Ele mă întreabă:
Unde sunt tovarăşii aceia care râdeau?
Câţi sunt cu mine, câţi au mai rămas
În livada veche de-a lungul drumului către Siever’s,
În pădurile care veghează
Apele liniştite?






* E. C. Culbertson






Este adevărat, Spoon River,
Că în holul Noii Curţi de Justiţie
Se află un medalion din bronz
Cu chipurile gravate
Ale lui Editor Whedon şi ale lui Thomas Rhodes?
Şi este adevărat că succesul eforturilor mele
În Consilul Districtual, fără care
Nu s-ar fi pus piatră peste piatră,
Şi contribuţiile din buzunarul propriu
Pentru a construi templul justiţiei, sunt doar amintiri printre oameni,
Pălind încet pentru ca în *ând să coboare
În această uitare în care zac acum?
Într-adevăr, pot să cred asta.
Pentru că aceasta este legea Împărăţiei Cereşti,
Ca cine intră în vie la ora unsprezece
Să primească plată pentru întreaga zi.
Şi pentru că aceasta este legea Împărăţiei Lumii în care trăim,
Ca acei care la început se opun unei întreprinderi benefice
Să acapareze lucrarea şi să şi-o atribuie –
Când piatra de temelie este pusă
Şi când se întocmesc medalioanele memorialelor.







* Elizabeth Childers


Ţărâna din ţărâna mea, Şi ţărâna cu ţărâna mea, O, copil care ai murit intrând în lume, Mort o dată cu moartea mea ! Fără să fi cunoscut respiraţia, deşi ai luptat din greu, Cu o inimă care a bătut cât ai trăit în mine Şi care s-a oprit când m-ai părăsit pentru a intra în Viaţă. E mai bine aşa, copilul meu. Tu nu ai parcurs niciodată Drumul lung, lung, care începe cu anii de şcoală, Când degetele mici abia se văd prin ceaţa lacrimilor Care cad peste litere contorsionate. Tu n-ai cunoscut cea mai timpurie rană, Când un mic prieten te părăseşte pentru alt prieten, Nici boala şi nici chipul Spaimei de lângă sau din pat; Nici moartea unui tată sau a unei mame, Sau sentimentul de ruşine pentru proprii părinţi, sau săracia; Şi nici primul regret acut când anii de liceu au luat sfârşit; Ţi-a rămas necunoscută perversitatea naturii oarbe care te face să bei Din cupa iubirii, deşi ştii că este otrăvită. Cine va fi ridicat floarea feţei tale? Ce searbăd botanist ? Sângele cui va chemat sângele tau ? – Pur sau corcit, nu contează, Întotdeauna sângele cuiva va striga după sângele nostru. Şi, apoi, copii tăi – oh, ce se va fi ales de ei ? Ce mâhniri te aşteptau ? Mai bine Copil in Eternitate decât în Viaţă.





* Imanuel Ehrenhardt








Am început cu lecturile lui Sir William Hamilton.
Apoi l-am studiat pe Dugald Stewart,
Pe urma pe John Locke referitor la înţelegere,
Pe Descartes, Fichte şi Schelling,
Kant şi apoi Schopenhauer –
Cărţi pe care le-am împrumutat de la bătrânul judecător Somers.
Pe toate le-am citit pe nerăsuflate, cu bucurie,
Sperând ca mie îmi este dat
Să apuc de coadă ultimul secret
Şi să-l scot la lumină din gaura lui.
Sufletul meu a zburat prin văzduh la zece mii de mile,
Încât numai Luna se vedea un pic mai mare.
Apoi am căzut înapoi, atât de bucuros, pe pământ!
Şi totul s-a născut din sufletul lui William Jones
Care mi-a arătat o scrisoare a lui John Muir.















*D-na George Reece






I-aş spune acestei generaţii:
Memoraţi câteva versuri despre adevăr sau frumuseţe;
Într-o zi, ele ar putea da un sens vieţii voastre.
Soţul meu n-a avut nimic de-a face
Cu falimentul băncii – era doar casier.
Ruina s-a datorat preşedintelui, Thomas Rhodes,
Şi fiului său de nimic şi fără scrupule.
Şi totuşi soţul meu a fost trimis la închisoare,
Iar eu am rămas cu copiii,
Să-i hrănesc, să-i îmbrac şi să-i ţin la şcoală.
Şi am reuşit, şi i-am scos pe toţi în faţă,
În lume, curaţi şi puternici.
Şi totul prin înţelepciunea lui Pope, a poetului:
“Îndeplineşte bine partea ta de datorie, în asta constă întreaga onoare”.



















* Samuel Gardner





Eu care aveam în grijă sera,
Iubitor de copaci şi de flori,
Am privit adesea, în viaţă fiind, ulmul umbros,
Măsurându-i cu ochii coroana generoasă
Şi ascultând voioşia frunzelor
Care, cu tremur, se strigau unele de altele
În tandre şoapte eoliene.
Rădăcinile îi crescuseră atât de larg şi de adânc
Încât solul dealului nu-i putea refuza nimic
Din comorilor sale, îmbogăţite de ploi
Şi încălzite de soare;
Dimpotrivă, le ceda cu totul rădăcinilor viguroase,
De unde, în vârtej, erau atrase către trunchi
Şi apoi de ramuri, intrând în frunze,
Pentru ca de acolo briza să prindă viaţă şi să cânte.
Acum eu, locuitor în pământ, pot să văd
Că ramurile unui copac
Nu sunt mai mari decât rădăcinile sale.
Şi atunci, cum sufletul unui om
Să fie mai mare decât viaţa pe care a trăit-o?










* William Jones






Câteodată o buruiană străină, necunoscută mie,
Avea nevoie de un nume din cărţile mele;
Câteodată sosea o scrisoare de la un mic fermier,
Câteodată, printre scoicile care se adunau de-a lungul ţărmului,
O perlă sclipea ca o lacrimă în iarbă,
Alteori dimineaţa ajungea în Spoon River
O scrisoare ştampilată în Tyndall, Anglia.
Eu, iubitorul naturii, îndrăgit pentru iubirea ce-i purtam,
Am corespondat cu iniţiaţii,
Care o cunoşteau mai bine decât mine.
Oh, nu există mai mic, nici mai mare,
Doar noi facem ceva mare pentru a obţine o mai adâncă încântare;
......cu scoici din râu înveleşte-mă, înveleşte-mă.
Am trăit minunându-mă, venerând pământul şi cerul –
Acum am intrat în marşul etern al vieţii fără de sfârşit.

















* John Ballard





În vara puterii mele
L-am înjurat pe Dumnezeu, dar el nu mi-a dat nici o atenţie:
La fel de bine aş fi putut înjura stelele.
În timpul ultimei mele boli eram în agonie, dar neschimbat,
Şi l-am înjurat pe Dumnezeu pentru suferinţele mele;
Oricum, nu mi-a dat nici o atenţie,
M-a lăsat de capul meu, cum, de altfel, a făcut-o întotdeauna.
Aş fi putut, la fel, să înjur Edificiul Presbiterian.
Apoi, cum începusem să-mi pierd puterile, m-a cuprins groaza:
Poate îl alungasem pe Dumnezeu cu înjurăturile mele.
Într-o zi Lydia Humphrey mi-a adus un buchet de flori
Şi mi-a trecut prin minte c-aş putea să mă apropii de Dumnezeu,
Aşa că am încercat să mă fac prieten cu El;
Dar la fel de bine aş fi putut încerca să mă împrietenesc cu buchetul.
Acum eram deja aproape de secret,
Pentru că chiar aş fi putut să mă împrietenesc cu buchetul
Aducând tot mai aproape de mine dragostea pentru buchet –
Şi astfel mă apropiasem mult de secret, dar….













* D-na Charles Bliss





Reverendul Wiley m-a sfătuit să nu divorţez
De dragul copiilor,
Judecătorul Somers l-a sfătuit pe el la fel –
Aşa că am rămas împreună până la capătul drumului.
Dar doi copii erau convinşi că el are dreptate,
Ceilalţi doi credeau că eu am dreptate.
Doi ţineau partea lui şi mă blamau pe mine
Şi doi erau de partea mea şi-l ocărau pe el,
Şi fiecare era amărât pentru cel la care ţinea.
Toţi erau sfâşiaţi din vina de a judeca
Şi torturaţi în suflet pentru că nu puteau să ne admire
Egal, pe mine şi pe el.
Acum, fiecare grădinar ştie că plantele crescute în beciuri
Sau sub pietre sunt schimonosite şi palide şi plăpânde.
Nici o mamă nu i-ar da fătului să sugă
Lapte nesănătos de la sânul ei.
Şi totuşi preoţii şi judecătorii recomandă creşterea sufletelor
Acolo unde nu este lumină, ci doar crepuscul,
Nu este caldură, ci numai umezeală şi frig –
Predicatorii şi judecătorii!











* Seth Compton





Când am murit, librăria ambulantă
Pe care am înfiinţat-o pentru Spoon River
Şi pe care am administrat-o în folosul minţilor cercetătoare
A fost vândută la licitaţie în piaţa publică,
De parcă s-ar fi dorit distrugerea ultimului vestigiu
Al memoriei şi influenţei mele;
Pentru că acei care nu puteau pricepe virtutea
De a cunoaşte “Ruinele” lui Volney, ca şi “Analogia” lui Butler,
Şi “Faust”, ca şi “Evangeline”
Erau adevărata putere în oraş.
Adesea m-ai întrebat:
“În ce constă folosul de a cunoaşte natura răului în lume?“
De-acum nu mai sunt în calea ta, Spoon River,
Alege propriul tău bine şi numeşte-l bine;
Niciodată n-am putut să te fac să vezi
Că nimeni nu cunoaşte ce este binele,
Dacă nu cunoaşte ce este răul;
Şi nimeni nu ştie ce este adevărat,
Dacă nu ştie ce este fals.








* Nellie Clark



Aveam numai opt ani; Până să cresc mare nu am ştiut ce însemană asta, Nu am avut cuvinte pentru asta, Doar că am fost înspăimântată şi i-am spus mamei. Tatăl meu a luat un pistol Şi l-ar fi ucis pe Charlie, care era un băiat mare, De cincisprezece ani – noroc cu mama lui. Oricum, povestea a rămas atârnată de mine. Dar omul cu care m-am căsătorit, un văduv de treizeci şi cinci, Era abia venit în oraş şi nu a aflat de întâmplare Decât după doi ani de la nuntă. S-a considerat înşelat, Iar cartierul a confirmat că într-adevăr nu fusesem virgină. Well, m-a părăsit, iar eu am murit În iarna următoare.














* George Gray







Am contemplat de multe ori
Marmura care a a fost sculptată pentru mine –
Un velier cu pânzele strânse acostat într-un port.
Într-adevăr, el nu reprezenta destinaţia,
Ci viaţa mea;
Pentru ca mi-a fost oferită dragostea şi eu am ezitat gândind la deziluzie;
Tristeţea a bătut la uşa mea, dar mie mi-a fost teamă;
Ambiţia m-a chemat, dar n-am îndrăznit să arunc zarurile,
Deşi în tot acest răstimp doream ca viaţa mea să aibă un sens.
Acum ştiu că noi trebuie să ridicăm, desfăşurând, velele
Şi să ne prindem în vânturile destinului
Spre oriunde acestea ar conduce nava.
A căuta un înţeles în viaţa cuiva poate sfârşi în nebunie,
Dar viaţa fără sens este tortura
Neliniştii şi a dorinţei fără contur –
Este nava tânjind către mare şi totuşi temătoare.









* “Indignation” Jones




N-ai crede, nu-i aşa,
Că m-am tras dintr-un neam ales, din Ţara Galilor?
Că eram de origine mai pură decât tot gunoiul alb de aici?
Şi dintr-o linie genealogică mai directă decât
Cei din Noua Anglie şi virginienii din Spoon River?
N-ai crede că am fost şcolit
Şi că am citit cărţi.
Vedeţi în mine numai epava de om
Cu părul nepieptănat şi cu barbă,
Cu haine zdrenţuite.
Tot fiind lovit şi jignit continuu,
Uneori, viaţa unui om devine un cancer
Umflându-se într-o excrescenţa stacojie,
Ca mucigaiul de pe ştiuleţii de porumb.
Aici am fost eu, un tâmplar împotmolit în mocirla vieţii,
Înspre care am mers gândind că este o păşune,
Cu o târfa de nevastă şi cu biata Minerva, fiica mea,
Pe care voi aţi chinuit-o aducându-i moartea.
Aşa m-am târât, ca un melc prin zilele
Vieţii mele.
Nu veţi mai auzi ecoul paşilor mei dimineaţa
De-a lungul trotuarului pustiu
Trecând spre băcănie pentru un căuş de mălai
Şi şuncă de câţiva bănuţi.






* D-na Kessler






Cum ştii, Dl. Kessler a fost în armată,
De unde primeşte şase dolari pe lună pensie;
Stă pe la colţuri discutând politică
Sau acasă şi citeşte Memoriile lui Grant;
Eu am susţinut toată familia ca spălătoreasă,
Aflând secretele tuturor concetăţenilor
De la perdelele, cearceafurile, cămaşile şi fustele lor.
Lucrurile care sunt noi ajung vechi,
Ele sunt sau nu înlocuite cu altele mai bune:
Oamenii prosperă sau dau înapoi.
Chiriile şi peticile se măresc cu timpul;
Aţa şi acul nu pot ţine pasul cu rărirea pânzei de la purtatul îndelung
Şi sunt pete care nu dau doi bani pe săpun,
Şi sunt nuanţe care se decolorează orice-ai face,
Deşi tu vei fi cea blamată pentru distrugerea unei haine.
Batistele, şerveţelele, feţele de masă au secrete –
Spălătoreasa, Viaţa, le ştie pe toate.
Iar eu care merg la toate funeraliile
Din Spoon River, jur că niciodată
N-am văzut faţa unui mort fără să mă gândesc că arată
Aidoma unui lucru de *ând spălat şi călcat.









* Mary McNeely






Trecătorule,
Dragostea înseamnă să-ţi regăseşti sufletul
În sufletul celui iubit.
Când cel iubit se retrage din sufletul tău
Atunci tocmai ţi-ai pierdut sufletul,
Căci stă scris: : “Eu am un prieten,
Dar mâhnirea mea nu are prieten .”
De aici, anii mei lungi de solitudine în casa tatălui meu,
Încercând să mă regăsesc,
Să-mi transform tristeţea într-un sine mai luminos.
Dar era tata cu dezamăgirile lui,
Stând sub cedrul de pe pajişte –
O imagine care s-a cufundat în inima mea
Aducându-mi o pace infinită.
O, vouă, suflete care aţi dat vieţii
Parfum şi puritate, ca tuberozele
Venind din pământul cel negru,
Pururea pace!










* Nancy Knapp



Well, chiar nu înţelegi că aşa trebuia să se întâmple? Noi am cumpărat ferma cu partea lui de moştenire, Iar fraţii şi surorile îl acuzau că învrăjbise Mintea tatălui său împotriva celorlalţi. Proprietatea aceasta nu ne-a adus niciodată linişte. Antraxul ne-a ucis vitele, iar recolta a fost slabă. Trăsnetul ne-a ars hambarul. Pentru a scoate-o la capăt a trebuit să ipotecăm ferma. El devenise tăcut şi tot mai plin de griji. Pe urmă, câţiva vecini au refuzat să ne mai vorbească Şi ţineau partea fraţilor şi surorilor lui. Orice aş fi încercat, nu era loc de întors, aşa cum cineva, În alte condiţii şi altă vreme, ar fi spus “Nu conteaza, ăla şi ăla sunt prietenii mei – sau trece şi asta, Hai, să fac o călătorie la Decatur să mai uit de unele şi altele.” A mai venit şi duhoarea aceea îngrozitoare care a infestat camerele. Aşa că am dat foc aşternuturilor şi bătrâna casă blestemată A sfârşit într-o vâlvătaie de flăcări, În vreme ce eu dansam în grădină fluturând braţele, Iar lui îi curgeau lacrimile ca unui juncan după castrare.









* Father Malloy



Eşti acolo, părinte Malloy, Unde pământul este sfinţit şi unde crucea marchează fiecare mormânt, Nu aici cu noi pe deal – Noi cei cu credinţa clătinătoare, cu viziuni înnourate Şi cu speranţe în derivă, şi cu păcate neiertate. Erai nespus de uman, părinte Malloy, Oprindu-te câteodată la un pahar prietenesc cu noi, Umăr la umăr cu cei care încercam să scoateam Spoon River Din la răceala şi bezna unei moralităţi lipsite de compasiune si înţelegere. Ai fost ca un peregrin care aduce o cutiuţă cu nisip Din deşertul piramidelor, Care deveneau deodată reale, împreună cu Egiptul cel adevărat. Ai fost parte a unui trecut glorios şi punte către acel trecut, Şi totodată erai atât de aproape de mulţi dintre noi. Ai crezut în bucuria vieţii. Nu arătai a fi fost ruşinat de carnea cea doritoare. Ai acceptat viaţa cum aşa cum era Şi cum se petrecea. Mulţi dintre noi aproape am venit la tine, părinte Malloy, Văzând cum biserica ta diviniza inima Şi slujea pentru ea, Prin Petru cel de Foc, Prin Petru cel de Piatră.






*Georgine Sand Miner






O mamă vitregă m-a alungat de acasă, înrăindu-mă.
O lepădătură de om, un pierde vară şi un diletant, m-a făcut femeie.
Ani de zile, fără să ştie nimeni, i-am fost metresă.
De la el am învăţat şmecheriile parazitului,
Arta de a mă hrăni, înşelând, ca puricele pe câine.
Cu diferiţi indivizi nu avem decât relaţii “foarte private”.
Apoi Daniel, militantul, a trăit o vreme cu mine.
Sora lui mă numea amanta;
Şi Daniel mi-a scris:
“Ruşinos cuvânt, pătând dragostea noastra frumoasă!....”
Însa ura mea se încolăcea, ascuţindu-şi dinţii.
Prietena mea de alături, lesbiana, mi-a dat ideea.
Ea o ura pe sora lui Daniel,
Iar Daniel îi dispreţuia pocitania de soţ.
Ea a văzut şansa muşcăturii otrăvitoare:
Trebuia să mă plâng soţiei lui Dan




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro