Muzica
 


Feher Ewa Miruna - Jurnalul unui medic

Acorda o nota acestei creatii :
( 1 vot )

Ceasul desteptator de pe noptiera din dreapta afisa nestingherit ora 4:00. Am privit printre pleoapele aproape închise umbrele din camera si întunericul de afara si mi-am lasat capul sa cada din nou pe perna. Dumnezeule, era iar luni. M-am ridicat din nou în capul oaselor, înercand sa alung toropeala binefacatoare care ma îmbia la somn. Cu o sfortare totusi, am iesit din pat si tiptil, am parasit camera, încercand sa nu îl trezesc pe barbatul care dormea alaturi de mine, cufundat într-un somn linistit.
În mai putin de 40 de minute am iesit grabita din casa si urcând la volan, am plecat spre spitalul judetean. Garda mea începea la 5:00 asa ca aveam destul timp sa îmi beau si cafeaua de dimineata înainte ca tura mea de serviciu sa înceapa.
Lucram deja la UPU de vreo 3 ani si stiam foarte bine ca zilele de luni erau mereu pline de evenimente. Niciodata nu am înteles ce se întâmpla cu aceasta zi, dar cele mai multe urgente si mai grave accidente se petreceau în prima zi a saptamânii. Asa ca nici bine nu intrasem in garda, ca am si fost chemata imediat pentru o situatie de urgenta: un accident rutier destul de grav, în care fusese implicat un autoturism si un autocar plin de copii aflati într-o excursie. Deoarece autocarul se rasturnase, serviciul de ambulanta a trimis o mare parte din masinile pe care le aveau în dotare pentru a-i transporta pe cei grav raniti de urgenta la spital. În mai putin de zece minute, sala de asteptare s-a umplut cu vreo douazeci de copii, toti cu priviri foarte speriate si neobisnuit de linistiti. Stiam ca acest lucru se datora sperieturii zdravene de care tocmai avusesera parte si atunci am încercat sa grabesc putin lucrurile, ca acesti micuti sa poata pleca catre casele lor cât mai repede. Întreaga sectie s-a pus în miscare. Toti au fost consultati, ranile au fost bandajate, fracturile puse în gips, iar la final am constatat cu bucurie ca niciunul dintre acesti micuti nu suferise leziuni foarte grave. Totusi, soferul autoturismului nu fusese la fel de norocos. Se afla acum într-o rezerva la terapie intensiva, în coma de gradul III si toti asteptam sa vedem cum avea sa evolueze starea lui de sanatate.
Când m-am uitat într-un final la ceas, am zâmbit satisfacuta. Nu fusese o zi chiar asa de grea la urma urmei. În afara de accidentul rutier de dimineata si de înca vreo câteva incidente marunte, ziua se desfasurase fara prea multa agitatie. Iesind pe usa spitalului, am rasuflat usurata. Iubeam ceea ce faceam si nu regretasem nicio clipa profesia aleasa, dar îmi iubeam familia mai mult si în ultimul timp o cam neglijasem. Asa ca, fericita ca urmatoarea mea garda era abea peste doua zile, m-am urcat în masina, stiind exact cu cine aveam sa îmi petrec putinul timp liber care îmi statea în fata.
Joi dimineata, la ora 8:00, eram din nou la datorie, fiind garda mea de zi. Primul lucru pe care l-am facut de îndata ce am ajuns în spital a fost sa ma interesez de evolutia starii de sanatate a soferului de autoturism. Nici un muschi de pe fata nu mi s-a clintit atunci când am aflat ca situatia lui se înrautatise. Unul din lucrurile pe care le-am învatat de când eram în spital era ca un medic nu trebuie sa se implice sentimental în viata si evolutia starii de sanatate a pacientilor, mai ales în sistemul de urgenta unde sunt atât de multe cazuri soldate cu morti. Totusi, desi am învatat sa îmi ascund emotia, înca nu reusisem sa devin total indiferenta la suferintele celor din jur, oricât de mult m-ar fi afectat implicarea mea emotionala. La urma urmei, tocmai pentru ca doream sa fiu alaturi de oameni în momente ca acestea alesesem sa urmez facultatea de medicina si sa devin medic.
Cu gândul zburându-mi mereu la tânarul sofer care zacea acum pe un pat de spital, conectat la aparate, întrega zi mi s-a parut trista si mohorâta. M-am bucurat când colega mea de serviciu a ajuns cu aproape o ora mai devreme, preluând astfel ea garda de seara.
Simtindu-ma fericita pentru prima data în acea zi, m-am îndreptat grabita spre masina. Nu doream nimic altceva decât sa ajung acasa si sa ma cuibaresc în canapea, cu telecomanda în mâna si sa urmaresc ceva bun la televizor. Nu aveam de unde sa stiu ca fericirea mea avea sa fie de scurta durata.
Când am observat ambulantele oprite pe partea dreapta a drumului, cu semnalele sonore si luminoase pornite, am realizat ca ceva destul de grav se întâmplase. Am parcat repede masina si m-am grabit sa vad daca puteam fi de ajutor. Politia se afla deja la fata locului, asa ca în câteva cuvinte situatia mi-a fost explicata: accident rutier, doua autoturisme, impact frontal, doua personae decedate, starea a doua dintre victime era stabila, dar alte 3 persoane erau grav ranite si echipajele de la ambulanta încercau sa ofere primul ajutor. M-am îndreptat spre corpul unei femei care era întins pe asfalt. Avea pulsul foarte slab si respira greu. Avea o fractura deschisa si pierduse destul de mult sânge. Cu trusa de ajutor pe care o aveam la îndemana am reusit sa îi imobilizez piciorul si sa opresc sângerarea. Dar femeia parca isi pierduse dorinta de a trai, iar organismul ei renunta încet-încet la lupta cu viata. Am petrecut, împreuna cu o asistenta de la echipajul de urgente, aproape 20 de minute încercand sa stabilizam starea pacientei, dar cu fiecare clipa simteam ca o pierdem tot mai mult.
Dupa un timp, am încercat sa îi simt din nou pulsul si sa îi ascult bataile inimii, dar fara niciun rezultat. Lacrimile au început sa îmi curga fara sa le pot controla si am strigat ca am nevoie de un defibrilator. Stiam ca sansele erau mici, mici de tot, dar trebuia sa fac tot ceea ce se putea face. Cu toate resursele de care dispuneam, am încercat sa o readucem la viata pe femeia la vreo 30 de ani care nu mai prezenta niciun semn vital. Dadusem gres. Murise.
Cu greu m-am dezlipit de cadavrul acelei femei. Eram extenuata, ma dureau mâinile si picioarele si le simteam ca de plumb. Fata îmi era murdara, hainele pline de sânge. În starea în care ma gaseam, nu stiu cum am reusit sa ajung singura acasa.


De cum am intrat în casa, m-a vazut si dupa privirea de pe fata mea a stiut ca ceva se întâmplase. M-a luat în brate, m-a întins pe pat si acolo, la pieptul lui, am plâns în hohote pentru prima data dupa mult timp. A încercat sa îmi aline durerea cum stia mai bine, dar ceea ce el nu putea întelege era ca în acea zi, cineva murise în bratele mele, si desi facusem tot ceea ce mi-a stat în putere ca sa previn acest lucru, simteam ca poate, poate totusi as fi putut sa fac mai mult.




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro