Muzica
 


Florin Lestat - Intelectualii in Evul mediu si aparitia universitatilor

Acorda o nota acestei creatii :
( 12 voturi )

Termenul modern „intelectual”, desemnând o categorie de persoane, intra în circulatie abia la sfârsitul secolului al XIX-lea în Franta. Pentru omul nascut în Evul Mediu termenii mulier, miles, mercator, urbanus, pauper erau usor de înteles însa semnificatia cuvântului „intelectualis” atribuit unui om nu ar fi putut-o pricepe. Cu toate acestea, termenul se potrivesste si pentru noul tip de om din Evul Mediu care „muncea cu cuvântul si cu mintea”, nu cu mâna, nu traia din veniturile pamântului, fiind constient de diferenta dintre el si celelalte categorii de oameni.
Omul medieval folosea alti termeni pentru a-i desemna pe cei pe care noi îi numim intelectuali: maestru si profesor (este vorba de cei care predau dupa ce studiaza; în timp ce magister desemna o calitate de elevatie morala si de demnitate, profesor era adesea folosit ironic la adresa îngâmfarii unora care se încred prea mult în stiinta lor.), erudit si doct (îi desemna pe cei care au studiat din carti), filozof; toti acestia insa erau numiti litterati. Toti cei care stiau sa scrie, sa citeasca si stapâneau lumea cuvintelor erau numiti litterati.
În „Omul medieval”, M.F. Beanio Brocchieri face deosebirea între un sens slab si unul tare al cuvântului intelectual. Este numit intelectual în sens tare omul care desfasoara o activitate întelectuala, însa este angajat si în transmiterea capacitatii sale de investigare. Intelectual în sens slab este aplicat oamenilor care s-au folosit de inteligenta si de cuvânt, schimbându-si adesea rolul si contextul activitatii: este vorba despre diplomati, avocati, episcopi, scriitori, perceptori .
Dupa ce am vazut ce desemna trermenul intelectual, trebuie sa vedem si mediul social în care a aparut acest nou tip medieval. Jacques Le Goff sustine în cartea sa, Intelectualii în Evul Mediu, ca nasterea noului tip se datoreaza reînfloririi oraselor: „La început au fost orasele. O data cu ele se naste, în Occident, si intelectualui Evului Mediu. El apare o data cu avântul lor legat de functia comerciala si industriala...ca oricare dintre acei numerosi oameni de meserie care vin sa se aseze la oras unde se afirma diviziunea muncii” (cf. p. 23). Giovanni Santini scria ca nasterea intelectualului ca tip sociologic nou presupune diviziunea muncii la oras, tot asa cum originea institutiilor universitare presupune existenta unui spatiu cultural comun în care aceste noi „catedrale ale cunoasterii” au putut sa se iveasca, sa progreseze si sa se confrunte liber . Orasele se sprijineau pe diviziunea muncii si pe specializare: învatamântul devine acum una dintre munci. Se impune astfel o definire precisa a sa, referitoare la îndatoriri, avantaje si domeniile în care aceasta activitate se poate exercita.
Abia în secolul al XII-lea, o data cu aparitia si dezvoltarea oraselor, descoperim cu adevarat acest nou tip a carui meserie este de a scrie si sde a preda, care are o activitate de profesor si de savant, adica intelectualul. Principalul actor al genezei urbane în Occidentul medieval este considerat negustorul. Intelectualii, oraseni fiind, sunt oameni de meserie. Ca si negustorii (sunt asemanati cu ei întrucât sunt „vânzatori de cuvinte”) ei înving sablonul traditional al stiintei care nu este de vânzare fiindca este un dar de la Dumnezeu. Savant si profesor, gânditor prin meseria sa, intelectualul se mai defineste si prin unele trasaturi psihologice carora mintea le poate modifica directia, ca si prin unele deprinderi care se pot înaspri, devenind manii. Îndaratul ratiunii, omul medieval a stiut sa descopere pasiunea intelectualului pentru tot ceea ce este drept, exact, îndaratul stiintei cautarea progresului.
Oamenii noi din secolul al XII-lea sunt constienti ca realizeaza ceva nou si deseori se numesc moderni. Însa ei nu-i combat ae cei din Antichitate, ci îi imita, încearca sa cladeasca pe ceea ce ei au facut. Pierre de Blois scria: „Nu se poate trece de la întunecimea nestiintei la lumina stiintei decât recitind cu o dragoste mereu mai vie operele Anticilor. Sa latre câinii, sa grohaie porcii! Eu voi ramâne la fel de exclusivist partizan al Anticilor. Pentru ei va fi toata grija mea si zi de zi zorile ma vor gasi studiindu-i” .
O importanta deosebita o au intelectualii specializati în traduceri precum: Iacob din Venetia, Moise din Bergamo, Leon Tuscus din Bizant, Adilard din Bath, Burgundio din Pisa etc. Acestia, întrucât Occidentul nu mai cunostea limba greaca, au început sa traduca operele anticilor încercând sa umple golurile ramase de pe urma mostenirii latine în cultura apuseana: filozofia si stiintele. Aportul adus de acesti traducatori a fost imens: matematicile cu Euclid, astronomia cu Ptolemeu; medicina cu Hipocrat si Galenus; fizica, logica si etica cu Aristotel.
Se ridica acum si un grup straniu de intelectuali numiti goliarzi. Acestia au alcatuit un mediu aparte care cultiva sistematic si cu placere critica societatii. Ei au fost niste ratacitori, exponenti tipici ai unei vremi în care progresul demografic, desteptarea comertului si întemeierea oraselor au destramat structurile feudale. Erau niste studenti saraci care nu erau legati de nici un domiciliu stabil, fara nici un venit si beneficiu bisericesc. Ei au urmat calea aventurii intelectuale urmând pe învatatorul care le-a placut mai mult, alergând dupa cel despre care lumea vorbeste, culegând din oras în oras învatatura ce se preda. Sunt acea care au constituit acel vagabondaj scolar atât de caracteristic secolului al XII-lea. Temele poeziilor lor ataca aspru societatea.jocul, vinul si amorul constituie trilogia cântata în primul rând de goliarzi:

„Eu sunt un biet nimic/ Precum frunza batuta de vânt...”;
„Vreau sa mor într-o taverna/Acolo unde vinul ramâne lânga gura celui ce moare/Iar cohortele de Îngeri coborî-vor din ceruri cântând:/Betivului acestuia sa-i fie Domnul milostiv...”;
„Fetele frumoase mi-au sagetat pieptul, /Pe cele pe care nu le pot atinge, le posed cu inima, , , ”

Poezia goliardica ia cu asalt pe exponentii orânduirii medievale timpurii: clericul, nobilul, chiar si taranul. În Biserica, goliarzii tintesc sper cei care în plan social, politic, ideologic sunt legati de structurile societatii: Papa, episcopul si calugarul. Bestiarul satiric al goliarzilor desfasoara o friza de clerici metamorfozati în animale, asaza o lume gargui clericale pe frontonul societatii. Papa-leu devoreaza totul, episcopul-vitel tunde iarba înainte ca oitele sale sa o pasca etc. Dintre clerici, parohul este crutat de goliarzi pe care-l considera si pe el o victima a ierarhiei, calugarul în schimb este violent atacat: lacomie la mâncare, lene, destrabalare.
Ca om al urbei, goliardul îsi manifesta dispretul fata de lumea rurala, detesta pe taranul grosolan care o întruchipeaza si pe care îl stigmatizeaza în Declinarea badaranului: „Acest taranoi/acest mojic/acest drac/acest hot/o, banditule!/prin acest jefuitor/acesti blestemati/acesti mizerabili/acesti mincinosi/acesti derbedei/o, cât de nesuferiti!/prin acesti necredinciosi”.
Nobilul este cea din urma tinta a goliardului caruia ai refuza privilegiul nasterii: „Nobil este cel pe care virtutea l-a înnobilat; /Degenerat este cel pe care nici o virtute nu l-a îmbogatit”. În nobil, el uraste si militarul, soldatul.
Cu toata importanta lor în cadrul miscarii intelectuale, goliarzii au fost marginalizati. Ei au oferit secolului urmator multe idei despre morala firii, libertinajul moravurilor si al spiritului, critica societatii religioase, idei care se vor regasi la unii universitari, în poezia lui Rutebeuf, în Romanul Trandafirului. În secolul al XIII-lea, goliarzii dispar .
Intelectualul este chemat sa coopereze cu propriile aptitudini la munca creatoare. Drept instrumente, el nu are la îndemâna doar mintea sa, ci si cartile ce constituie uneltele sale de muncitor. Acestor meseriasi nu le ramâne decât sa se organizeze în sânul marii miscari corporative încununate de miscarea comunala. Corporatiile de profesori si studenti vor fi universitatile.

Cultura Evului Mediu de vârf îsi atinge apogeul în secolul al XIII-lea, iar la realizarea acestei performante au contribuit trei factori. Primul îl reprezinta aristotelismul, comentariile si reelaborarea lui în filozofie si teologie. Al doilea factor este constituit de universitati, în primul râmd cele din Paris, Bologna si Oxford siar al treilea factor il reprezinta ordinele calugaresti, care ocupa în acest secol posturi principale în universitati .
Secolul al XIII-lea este secolul universitatilor pentru ca este secolul corporatiilor. O forma de învatamânt superior, de nivel universitar, asa cum s-a constituit în primii ani ai secolului, nu putea sa apara înainte de aceasta data. Învatamântul de nivel superior va aparea dupa ce Europa Occidentala va beneficia de aceasta adevarata „revolutie intelectuala”. Ovidiu Drimba sustine ca universitatea medievala este o institutie tipic europeana, absolut originala si caracteristica Evului Mediu.
Ca institutie didactico-stiintifica, aceasta forma de învatamânt se numea studium generale. Generale, nu pentru ca programa de studii ar fi inclus toate disciplinele, ci pentru ca scolarii proveneau din toate regiunile Europei. Pentru ca un studium sa se poata numi generale, trebuia ca aici sa se predea, pe lânga artele liberale, si cursuri a facultatilor numite superioare, adica teologie, medicina si drept. Ceea ce denumea termenul universitate nu era o scolaa, ci o forma de organizare a studentilor si/sau profesorilor pe o baza asociativa. Universitas nu era altceva decât ceea ce indica însusi cuvântul: un tot, o comunitate, o asociatie, o corporatie legal recunoscuta. Universitatea este o federatie de scoli în carefiecare scoala era independenta, însa toate se supuneau statutelor universitasii. O universitate trebuia sa aiba cel putin doua facultati, una de arte liberale si una superioara (teologie, drept si medicina) .
Universitatile medievale au fost fie organizatii corporative spontane nascute în urma unor scoli preexistente (Bologna, Paris, Oxford), fie mari organisme corporative constituite în urma migratiei gagistrilor si scolarilor de la o universitate la alta (Cambridge, Angers, Orléans, Padova), fie, în secolele XIV-XV, institutii create printr-o hotarâre a autoritatii ecleziastice sau laice (Napoli, Palencia, Salamanca etc). Din cele 44 de universitati existente înainte de 1400, 31 fusesera recunoscute printr-o bula papala, iar 21, au fost fondate exclusiv din vointa papalitatii.
Factorii care au favorizat progresul învatamântului erau: dezvoltarea civilizatiei urbane, intensificarea contactelor si sporirea posibilitatilor de comunicare între diferite tari si regiuni, avântul cultural anuntat înca de la începutul secolului XII, care a stimulat setea de cunoastere si pasiunea dezinteresata pentru stiinta etc.
În continuare ma voi opri doar asupra a doua universitati medievale: Universitatea din Bologna si Universitatea din Paris.
Bologna este orasul în care a fost elaborat primul model institutional a ceea ce va fi definit un studium generale. Când împaratul Frederic Barbarosa ajunge la Bologna în 1155, scolarii si magistrii care s-au prezentat sa îi aduca omagiul lor i s-au plâns de greutatile înttmpinate, de abuzurile si vexatiunile la care erau supusi. Împaratul le-a acordat un act de recunoastere formala a drepturilor, privilegiu care îi plasa sub protectia imperiala.
Viata intelectuala din Italia Evului Mediu avea o orientare practica, legata de activitatea politico-sociala. Dreptul civil si cel canonic, medicina si disciplinele filozofice stateau pe primul loc. Facultatea de teologie însa, care a aparut între 1352-1364 la Bologna, nu si-a câstigat niciodata un prestigiu deodebit.
Studentii de la Bologna se aflau într-o situatie dificila. Cei mai multi erau adulti veniti din alte orase, iar aici erau lipsiti de drepturi civile. În aceasta situatie, era firesc si chiar necesar sa caute sa-si apere interesele. Din 1224, papalitatea reuseste sa-si afirme controlul asupra acestei universitati, dând însa studentilor dreptul de a se organiza în corporatii. Acesta este primul pas spre supunere a studentilor si profesorilor jurisdictiei episcopului local. Astfel, studentii s-au grupat natiuni care ulterior au fuzionat în doua grupuri mai mari: citramontanii (studentiii din diferitele regiuni ale Italiei) si ultramontanii (studentii din alte tari). Aceste doua grupuri au fuzionat, formând o universitas scholarium. De acum, toata lumea culta a orasului e împartita în doua corporatii, cea a italienilor si cea a srainilor, care îsi alegeau propriul rector si în fata caruia orice student jura fidelitate. Rectorul ales pentru doi ani de studenti, avea în competenta sa juristictia civila si penala asupra studentilor.
La Bologna, se iveste o prima originalitate: profesorii nu fac parte din Universitate. Corporatia universitara nu regrupeaza decât studentii, în timp ce profesorii formeaza Colegiul Doctorilor. Puterea corporatiei universitare se sprijinea pe trei privilegii esentiale: autonomia jurisdictionala, dreptul la greva si la succesiune si monopolul conferirii gradelor universitare .

În regiunile din nordul Alpilor, îndeosebi la Paris si în tarile de jos, universitatile au fost o derivatie a scolilor episcole, anexe ale catedralelor. În prima jumatate a secolului al XII-lea, scolile din Paris nu le egalau în prestigiu pe cele din Chartres, Reims sau Laon. Doar cu Abelard îsi va câstiga scoala catedralei din Paris un loc frunte între scolile Europei Septentrionale. Între 1200 si 1221, regele Filip al II-lea îi elibereaza pe studentii parezieni atât de jurisdictia civila, cât si de cea episcopala. Universitatea pariziana îsi are radacinile în scoala catedralei „Notre Dame” si în fuziunea comunitatilor de profesori si de studenti de aici. Ea are patru facultati: teologie, medicina, artele liberale (împartite trivium si quadrivium) si drept.
La Paris, Universitatea îsi câstiga definitiv autonomia dupa sângeroasele evenimente din 1229 când studentii s-au încaierat cu politia regala. Cea mai mare parte a Universitatii face greva, se retrage la Orléans si timp de doi ani nu se mai tin aproape deloc cursuri aici. În anul 1231 regele Ludovic al IX-lea recunoaste în mod solemn independenta Universitatii, reînnoiesc si extind privilegiile pe care i le recunoascuse Filip-August în 1200.Papa Inocentiu al IV-lea concede universitatii în 1245-1246 propriul sigiliu, ceea ce însemna deplina legalizare a universitatii .
Profesorii erau grupati pe specialitati. Facultatea de arte care avea un numar mai mare decât celelalte trei la un loc, era împartita în patru grupari sau natiuni. Fiecare natiune îsi avea un membru-delegat ales la trei luni, care o reprezenta. Din 1231 facultatea de arte era prezidata de un rector. Acesta era ales de cei patru procurori pe o durata de un trimestru. Cum pentru apararea intereselor comune ale profesorilor întregii universitati era nevoie de un reprezentant, aceasta sarcina i-a revenit rectorului facultatii de arte.

Statutele universitatilor stabileau durata studiilor, programa cursurilor si conditiile examenelor pentru obtinerea succesivelor grade academice. Durata studiilor varia dupa tari si dupa epoci.
La universitatea din Paris, cursurile facultatii de arte aveau o durata de 6 ani; studentii aveau vârsta minima între 14-15 si 20-21 de ani. Pentru a audia cursurile, studentul trebuia sa cunoasca bine limba latina. Curriculum studii comporta trei etape: în prima etapa, care dura doi ani, se studia gramatica si logica, apoi studentul devenea, în urma unui examen, baccalaurius. La sfârsitul urmatorilor patru ani, dupa ce studia filozafia naturii si metafizica, era declarat doctor. Dupa ce îsi lua diploma de magistru în arte, se putea înscrie la drept sau la medicina, fiecare cu o durata de studii de cinci ani, sau la facultatea de teologie, al carui curs dura 15-16 ani .
Obiectul de baza al unic’versitarului era cartea, însa cartea universitara era ti’otal diferita de cartea Evului Mediu timpuriu. Nu numai ca profesorii si studensii aveau datoria sa citeasca autorii înscrisi înprograma, dar si cursurile predate oral trebuiau pastrate. Mai mult, cursurile trebuiau publicate din timp astfel încât studentii sa le poata consulta înainte de examene si într-un numar suficient de exemplare. La baza acestei operatii se afla pecia. Devenita instrument, cartea devine curând produs îndustrial si obiect comercial.
Sfârsitul Evului mediu este o perioada de transformare. Avântul demografic se oreste, apoi descreste din cauza succesivelor rastimpuri de foamete si ciuma, aceasta din urma fiind catastrofalaîn 1348. începe si se va înstapâni acum era Principelui. În acest context, intelectualul Evului Mediu ca disparea. Un personaj nou va ocupa prim-planul scenei culturale: umanistul.


Bibliografie

DRIMBA, O., Istoria culturii si civilizatiei, vol. VI, Ed. Saeculum si Vestala, Bucuresti 2003.
DUMEA, E., Teme de istori a Bisericii, Ed. Sapientia, Iasi 2002.
HERTLING, L., Istoria Bisericii, Ed. Ars longa, Iasi 1998.
LE GOFF, J., Intelectualii în Evul Mediu, Ed. Meridiane, Bucuresti 1994.
, Omul medieval, Ed. Polirom, Iasi 1999.
, Pentru un alt Ev Mediu, vol.I, Ed. Meridiane, Bucuresti 1986




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro