Muzica
 


george ionita - stefania stanca

Acorda o nota acestei creatii :
( 0 voturi )

Îmi este rusine de tacerea mea !...
Atîtia ani au trecut fara ca eu sa spun un cuvînt despre profesoara mea de romana, doamna Stefania Nicolaescu.
O fac acum, dupa multi ani de la terminarea liceului, unde patru ani de zile am fost instruit de aceasta extraordinara personalitate. Spun extraordinara personalitate, pentru ca profesoara mea este una si aceeasi persoana cu poeta Stefania Stînca, pe nedrept uitata.
Cît de onorat ar fi un liceu, sau o scoala din Targoviste sa-i poarte numele ! Sau, de ce nu, un cenaclu literar.
Din pacate nu stim sa ne pretuim valorile, acelea care prin dimensiunea lor ne transmit marea cultura, devin modelele noastre de raportare a sensibilitatii, a caracterelor, de modelare a vietilor noastre.
Am fost elevul poetei Stefania Stînca patru ani. Cuvîntul pe care nu-l voi uita niciodata este m o d e s t i e.
Pe vremea aceea, la Liceul Balcescu (acum Vacarescu) aparea o revista literara („Vlastarul”, daca memoria nu ma înseala), în care publicau elevi si profesori si de la alte licee din oras. Am aflat ca cea care semna sub pseudonimul de Stefania Stînca, era chiar profesoara mea de romana. M-am dus si am întrebat-o daca este adevarat.
A ramas blocata. Obrajii i s-au înrosit, iar ochii sai albastri încercau sa se ascunda de ceea ce descoperisem. Mi-a atins fata cu mîna tremurînda si cu o voce abia soptita m-a întrebat :
„De unde stii tu, mai copile ?”, apoi a tacut...
Aveam confirmarea ca întradevar doamna din fata mea , era Stefania Stînca, poeta careia Arghezi, Tudor Vianu si alti scriitori importanti, îi adresasera cuvinte elogioase la debutul sau literar.
15 noiembrie este ziua în care poeta a parasit aceasta lume. Sa ne amintim de ea cel putin în aceasta zi. Stiu ca de acolo de sus doamna ma priveste si mi-ar fi dat o nota mica pentru ceea ce fac, dar cu riscul de a o supara, cred ca este o datorie din partea mea , dar si o mare onoare, sa scriu aceste rînduri.
Voi încheia scurta mea trecere prin amintire, cu cîteva versuri de mare sensibilitate ale poetei Stefania Stînca.

„Timp nu mai e si frica mi-e de toate...
Nu mustra lumea, fara sa condamne !
Cînd toti ma uita, aminteste-ti Doamne
Neostoita mea singuratate.

Am cautat-o ca pe o floare rara,
Sa fiu asa, de Tine, mai aproape.
Apuc spre soarele ce da sa-mi scape,
Cu neasemuita mea povara.

Îngaduie odihna ! Fa sa-mi fie
Vazduhul calm, tarîna primitoare,
Cu tot ce ma uimeste si ma doare,
Pîine de jale pentru vesnicie”.

(Din volumul „Infelix Dido”, aparut sub îngrijirea lui Mihail I. Vlad si Theodor Nicolaescu la editura Macarie, 2005)


Articolul a aparut în revista Targovistea, în numarul din luna martie 2006, director, regretatul Mihail I. Vlad




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro