Muzica
 


george ionita - zapada ingerilor (2)

Acorda o nota acestei creatii :
( 0 voturi )

Îmi apre în minte soldatul care si-a tras în piept un încarcator de gloante cînd facea de garda la drapelul unitatii. Poate si el primise o scrisoare la fel, de la o nicoleta…
Doua palme trase peste fata ma readuc la realitate.
- Sa nu faci vreo prostie, Geo, tipa la mine Dan.
- Vreo prostie ? Nu prietene , stai linistit… O sa plecam în noaptea asta, departe, departe… Îti dai seama ca-mi doresc lucrul acesta, ca nu-mi mai este frica…
Am facut bucati scrisoare primita, fara s-o mai sarut în dreapta, sus…Imaginea Nicoletei pe peronul garii, cînd ne-am despartit, privirea sa trista, amintirea Luciei, pe care si eu o rapisem pentru cîteva zile, facînd-o sa-si uite prietenul din armata, se amestecau în mintea mea dureros, într-un joc al vietii… al sortii...

N-am plecat din unitate nici în noptile urmatoare, pentru ca turcii, condusi de "viteazul" lor comandant, Attila Sav, si-a retras trupele de ocupatie, iar în cazarma noastra lucrurile începeau sa revina la normal : cadrele militare nu mai dormeau în unitate, peste cîteva zile se dadeau iarasi învoiri si permisii. A sosit si ziua cînd vom preda uniforma soldateasca la aceeasi magazie, primind în schimb hainele civile. Ultima amintire din armata a fost trgerea la socoteala a sergentului Mihai Bîrna, de catre cei care, de mîine, erau veterani, cînd pe holul dormitorului îl puneau, dupa ce-i trageau cîte o palma peste fata, sa execute culcat-drepti, culcat- drepti… Probabil ca acestia nu uitasera zelul cu care îi comandase Mihai, cînd de prea multe ori le daduse “aviatie inamica la joasa înaltime “…
Cu valiza de lemn în mîna, mult mai usoara acum, la terminarea armatei, m-am urcat în tramvaiul 2 si am plecat, lasînd în uma cazarma si o parte din viata mea.
Eram mai calit, mai pregatit pentru viata ?
Am ramas acasa cîteva zile. Eram derutat, nu-mi gaseam locul. Ma hotarasc sa ma reangajez.
Nu mai sunt primit la plan-dezvoltare. Nici fostii mei colegi nu mai erau toti aici : plecase Vali fata, domnul Cristescu se pensionase. Sunt repartizat la post-calcul, birou unde nu ma acomodez. Îl cunosc cu ocazia unui inventar pe Mitica Albulescu, gestionar la magazia de produse finite. E un tip simpatic, un împatimit al jocurilor de noroc. De multe ori pierduse noptile la “babaroase”. Ma simpatizeaza, promitîndu-mi ca-mi va face cunostinta cu verisoara sa, Tania.
- T;ie îti trebuie una a dracu mai George, cum e Tania. Tu esti prea moale.
Cîti ani ai tu ? Esti bun de însuratoare ?
- Douazeci.
- Ea are douazeci si unu. E mai mare catine, dar lasa ca nu e diferenta prea mare. Si-asa e ea mica de înaltime. Cred ca va potriviti .
- Lucreaza undeva, îl întreb facîndu-ma ca nu sunt chiar interesat de cunostinta.
- Lucreaza, sigur ca lucreaza. E functionara la o banca în oras.
- Mai are frati ?
- Pe Dorel, îl stii, e inginer la Drumuri.
Auzisem întradevar de el , dar nu-l cunoscusem personal. Stiu ca era un barbat frumos, cu parul mare, ondulat. Îl admirasem de cum îl vazusem, mi se paruse un tip deosebit, care-ti sare-n ochi din prima.
- Pai stabileste tu o zi, sa vin si eu aranjat, sa fac impresie buna.

Vreau sa plec din fabrica atunci cînd se va ivi o ocazie. Aceasta se iveste prin luna februarie, cînd aflu ca la ADAS este vacant postul de inspector contabil. Obtin transferul rapid si iata-ma scapat de poarta, de gramada de sefi. Aici îl am coordonator de agentie pe domnul Dinescu, un barbat trecut de saizeci de ani. Mi-amintesc ca de cîte ori batea grindina, sau fusese o ploaie cu vînt , ne aducea la birou cateva spice rupte, de grîu.
- A batut grindina pe Vlasca, ne spunea. Mai tîrziu mi-am dat seama ca era un CAP peste care dadeau toate necazurile din lume, ce-l sensibilizau atît de tare pe seful meu, ca le întocmea imediat dosarele de despagubire, de !..., sa plateasca ADAS-ul, ca d-aia e ADAS”, vorba maestrului Baiesu. Toamna avea si el porbagajul masinii plin cu de toate, pe care le împartea cu cei de la sucursala, care-i aprobau dosarele. Într-una din zile s-a certat cu inspectorul Oprea, pentru ca o învoise pe agenta Maricica, fiind acuzat de abuz în serviciu, pentru ca nu-i ceruse acordul si lui, ca sef direct al acesteia. Maricica o avea pe mama sa bolnava în Moldova si ceruse o învoire de trei zile sa mearga pîna acolo. Cum la sucursala nimeni nu-l asculta, inspectorul Oprea a reclamat la Procuratura Generala ca Dinescu o pontase pe agenta, desi aceasta nu fusese la serviciu. Sesizarea a venit la Militia din oras, locotenentul Baragan fiind cel care se ocupa de anchetarea cazului. Acesta s-a prezentat la biroul nostru pentru investigatii. Primul a dat cu subsemnatul inspectorul Oprea, apoi eu, care întocmisem pontajul si o pusesem prezenta pe Maricica. A urmat domnul Dinescu, care dupa plecarea militianului era foarte linistit, spre deosebire de mine care luasem acuzatiile în serios.
- Da-i mai dracu, ca nu ne fac nimic.
- Pai ne acuza de fals si uz de fals, îi spuneam eu.
- Fii mai linistit, nu-l mai lua în seama !
La ultima întîlnire am aflat ca se descoperise si un prejudiciu de cincizeci si trei de lei, reprezentînd sporul de vechime pentru zilele învoite, pe care Maricica îl primise necuvenit.
- Sa stii ca poti primi o amenda penala si ai terminat cu contabilitatea, ma ameninta zîmbitor Baragan.
- Da , dar eu am întocmit pontajul asa cum mi-a spus seful meu, ce vina am?
- Pai ai vina, ca ai semnat un act fals. Daca omora asta pe cineva la Suceava ? Avea alibi? Avea, ca voi ati pus-o prezent si i-ati mai dat si spor de vechime. E groasa prietene !
Ne-a tinut în declaratii si invitatii la Militie trei luni de zile.
Într-o zi a oprit în dreptul ADAS-ului o masina neagra, cu numar de Bucuresti, din care a coborît un barbat îmbracat în costum negru, cu privirea ascunsa sub ochelari fumurii de soare, care a întrebat de domnul Dinescu. L-am condus în biroul sefului si dupa cîteva minute a iesit, dînd mîna cu mine la plecare, zîmbitor. Am aflat ca era baiatul cel mare al domnului Dinescu si lucra în Bucuresti, la Securitate. Din ziua aceea, nimeni nu ne-a mai chemat pentru declaratii la Militie.
Doar pe mine m-a chemat locotenentul Sterian într-o seara, cînd era de serviciu.
- Ai vazut ca s-a rezolvat problema ta. Sa stii ca am pus o vorba buna pentru tine. Altii fura de rup pamîntul si te gasisera pe tine sa te bage la zdup. Ia iesi bai Costica pîna afara, ca am ceva de discutat cu Domnul Cristea, îi spuse colegului sau care batea ceva la masina de scris.
Dupa un “am înteles, sa traiti”, acesta a iesit afara, lasîndu-ne pe amîndoi singuri în birou.
Am vazut ca avea în fata sa o coala alba de hîrtie, pe care o tot îndoia pe o parte.
- Uite ce m-am gîndit sa-ti propun: stiu ca esti baiat de treaba, ca lucrezi cu publicul, auzi multe… As vrea sa ne întîlnim din cînd în cînd, numai noi, fara sa stie nimeni, nici mama ta, nici prietena. Nu vezi ca s-au înmultit hotii rau si nu mai facem fata. Avem nevoie de sprijin… Ce zici ?
- Daca am înteles bine, vreti sa fiu ciripitor, da ?
- Hai sa nu-i zicem chiar asa. Dai si tu niste note informative, nu stie nimeni ce faci , primesti si ceva banuti…
- Iertati-ma domnule locotenent, dar eu nu fac lucrul acesta, chiar de-ar fi sa ma aruncati în puscarie.
Raspunsul meu l-a luat prin surprindere. Nu cred ca se astepta, ma stia mai moale, timorat.
S-a uitat la mine o clipa, apoi a mototolit coala de hîrtie si a aruncat-o la cos.
- Bine mai, esti liber !
Nu-l mai astept pe Mitica sa ma prezinte verisoarei sale. De fapt nici nu ma mai întîlnisem cu el în ultimul timp. Pentru ca aveam de depus cotizatia pentru clubul de fotbal din oras, a carui evidenta contabila o tineam de cîteva luni, ma hotarasc sa ma duc singur la banca. Titu, desi un oras mic, avea de anul acesta echipa în divizia C. Antrenor era un grec, Stradeli, care zilnic venea la mine si-mi cerea bani. Îi spuneam ca-mi trebuie acte justificative, ca nu-i pot da bani oricum. Îmi aducea fel de fel de deconturi, bilete de spectacole, fara ca vreun fotbalist sa fi calcat vreodata printr-o sala de teatru sau de cinema. Cea mai mare bancnota în vremea aceea era de o suta de lei si avea o culoare cernelie.
Stradeli se vaita la mine :
- Taticu, fara albastre nu faci fotbal !
- Am intrat cu inima cît un purice. La ghiseu erau doua doamne. M-am dus la cea mai tînara. Cu siguranta era Tania. O bruneta draguta, cu parul strîns coc, îmbracata într-o rochita alba, cu buline rosii, destul de scurta.
- - Completati o foaie de depunere, mi-a zis , dupa care veniti la mine.
- Am completat documentul si cu banii facuti teanc, m-am asezat la coada.
Cînd mi-a venit rîndul, i-am spus ca sunt prietenul lui Mitica. A tresarit si m-a întrebat :
- Si tu joci zaruri ?
- N-am pus în viata mea mîna pe un zar.
- Atunci de unde îl stii ?
- Am lucrat o vreme la Aparataj. Acolo ne-am cunoscut.
- Bine, da-mi banii.
Îi întind pachetul de bani, legati cu un zgîrci.
- A, pai nu asa se vine cu banii. Du-te la masa si aseaza-i !
M-am asezat din nou la masa si am asezat banii asa cum îmi spusese. Mi-a dat foaia si am plecat. M-au impresionat ochii ei mari, ca de caprioara. Promit sa mai trec pe aici.
Dupa armata nu ma mai angajasem sufleteste de nicio fata. Trecusem doar prin patul unor tipe cu mare viteza, una dintre ele întrebîndu-ma chiar, vizibil nemultumita, dupa ce o rezolvasem în cîteva secunde:
- Ce-a fost draga asta, doar asa, cocoseste ?...
Cu o saptamîna înainte de 23 August, se organizeaza o excursie cu autocarul la Poiana Brasov. Am invitat-o si pe Tania în aceasta excursie, acceptînd. La rîndul ei, ma invita la ea acasa. Îi spun ca pot veni dupa defilare, la care eram obligat sa particip.
De dimineata a fost frumos, dar pe la unsprezece a început sa ploua, alegîndu-se praful de pancarte, de gratarele la care se frigeau micii. Pentru ca în aceasta zi ratele nu circulau, venisem la Titu pe bicicleta. Ca sa scurtez distanta pîna la Tania, am luat-o pe un drum care trecea printr-un izlaz. La început a fost bine, ca era multa iarba, dar apoi pamîntul mi s-a lipit de roti, ca n-am mai putut sa merg pe bicicleta si a trebuit s-o car în spate. Am ajuns la Tania obosit, plin de pamînt, cu pantalonii suflecati pîna la genunchi. Aratam ca dracu. M-a bagat în curte, unde era si tatal ei, un barbat trecut de cinci zeci de ani, cu parul alb si o tinuta sobra. Se pensionase de curînd, medical, de la CFR, unde fusese impiegat.
M-a masurat din cap pîna în picioare, parînd si surprins si nemultumit, în acelasi timp
Tania i-a spus :
- El este George de care ti-am vorbit, îti place ?
- Daca-ti place tie… si a intrat în casa.


Peste un an, tot în august, pe treizeci mai precis, ma casatoresc cu Tania la Primaria din Cornatelu. O noapte a casatoriei nu a existat, fiecare mergînd la casa lui, pentru ca primisem ordin de concentrare si a doua zi am plecat la Craiova. Peste numai sapte luni devin tatic, Aurelian nemaiavînd rabdare si pe douazeci si trei mai s-a nascut prematur. Pentru ca la nastere a avut doar doua kilograme, a ramas în maternitate înca vreo doua saptamîni, punîndu-mi asteptarea la grea încercare. Era asa mic atunci cînd a venit acasa ! Stiu ca aveam o papusa, iar sosetelele ei erau mari de el. Dar eram tatic la nici douazeci si trei de ani.
La serviciu, domnul Dinescu se pensioneaza. Noul sef ar fi trebuit sa fie Paraschiv, care era cel mai vechi la ADAS. Dar lucrurile s-au precipitat si avansarea sa nu s-a produs, spre dezamagirea acestuia, din doua motive :
nu era membru de partid si ducea o viata imorala, traind cu o agenta.
Noul nostru sef se numea Dragan, un tip obez, cu un cap mare, trimis de directorul sucursalei la noi de la Cooperatie, acolo unde si el fusese director, înainte de a veni La ADAS.
Dragan parea un tip de treaba. Ne-a surprins pe toti, cînd a doua zi si-a adus la serviciu o bicicleta, o pereche de cizme de cauciuc, o cazma si o camasa ponosita. Le-a bagat pe toate în arhiva, dupa care a trimis-o pe Lili , o colega, sa-i aduca cinci sticle cu suc, de o litra fiecare . A început sa manînce dintr-o pîine întermediara, rotunda si nu s-a mai oprit pîna nu a terminat-o . La sfîrsit a dunat toate firimiturile cazute pe birou într-un cocolos mare si la mîncat si pe acesta, de parca era cireasa de pe tort. A golit apoi cele cinci sticle cu suc si dupa cîteva rîgîieli ne-a spus:
- Baieti, eu n-o sa ma bag peste voi. Planul sa iasa, în rest nu ma intereseaza ce faceti. Acum o sa ma duc sa adun niste tataneasa, ca am vazut ca este din belsug pe aici. Daca suna de la sucursala, sunt pe teren, dupa asigurari.
- Ce faceti cu tataneasa, domnu Dragan’ ? îl întreb sfiindu-ma, dar eram mort de curiozitate.
- Ma duc duminica în piata cu ea, la Obor. Mai scot si eu un ban.
Numirea lui Dragan m-a facut sa-mi dau seama, cît de mult conteaza sa fii membru al partidului. O vreme, se rugasera de mine cei de la Banca Agricola, cu care suntem vecini, sa intru în partid. Îi refuzasem categoric, dar acum îmi dau seama ca, a avea carnetul rosu în buzunar, poate deveni un mare avantaj.
Dupa casatorie, ne-am mutat în orasul Titu, o localitate provinciala, iluzoriu împartita în doua : Titu Tîrg, cu casele sale vechi, pastrînd aerul bucolic, arhaic, al unei asezari de cîmpie si Titu Gara, cu blocurile de curînd ridicate si acea cladire rosie, proptita la un nod de cale ferata, ce separa trenurile spre Pietrosita si Pitesti. Circula si o vorba despre cineva care ajungînd pentru prima data în oras , întreba disperat pe peronul garii, cum ajunge în centru. Cineva iar fi spuns : „ coborîti scarile !”. Este locul de unde scriitorul I.C. Vissarion îi lua de la gara, cu trasura, pe prietenii sai Alexandru Vlahuta, Tudor Arghezi , Ion Al. Bratescu-Voinesti, veniti sa-l viziteze. Tot aici, eroii lui Caragiale mîncasera gogosi la madame Mari.
Titu mai însemna si Romica, un tip care se retrasese în lumea lui, dupa ce parintii unei fete de care fusese îndragostit, le interzisesera casatoria. Acum îsi începea plimbarea zilnica trecînd mai întîi pe la magazinul din colt, unde recita actoriceste „ cine bea laptic, creste mare si voinic”, primind în schimb cîteva tigari, totdeauna de provenienta autohtona si cincizeci de bani, pentru „una mica „ la Sirena. Pentru ca aici existau Avicola, Aparataj Electric, înflorise trocul, adica fiecare familie avea în casa cîteva prize si întrerupatoare sau un pui, doi, în frigider, oricînd putînd sa deschizi usi cu ele, la nevoie.
Prin satele învecinate gainile cresteau aproape cît curcile, de cîte tarîte îngurcitau, furate de la Avicola. O alta mare realizare a vremurilor comuniste, era darea în functiune a fabricii de electrozi, panglica ce urma sa fie taiata de însusi secretarul general.
Pentru a i se arata dragostea poporului, stadionul orasului fusese umplut de muncitori, copiii de la gradinita si scoli, cu cîteva ore înainte de sosirea anuntata. Era o caldura sufocanta si oamenii abia se mai tineau pe picioare. Din cînd în cînd, pentru a se dezmorti, agitatorii mai trageau cîte o repetitie, urlînd cît îi tinea gura : Ceausescu si poporul, Ceausescu PCR... De la serviciu, unde ramasesem singur, am plecat acasa, nu m-am dus pe stadion.
Am trecut printr-un oras pustiu, în care nu era tipenie de om. Simteam ca cineva ma urmareste de la ferestrele blocurilor pe lînga care treceam, mersul îmi era paralizat de frica. Ma gîndeam ca mîine la serviciu or sa-mi spuna ca nu mai au nevoie de mine, ca ma dau afara... Acasa Tania m-a certat.
- De ce draga nu te-ai dus si tu. Uite, Aurelian e de la zece pe stadion. O fi murit de cald baietelul si de foame !
- Nu am putut sa ma duc, Tania. Sunt un actor prost, nu am loc în piesa asta.
- Daca mîine te iau la întrebari ?
- Ce-o fi acum !
Elicopterul prezidential a coborît în centru stadionului, pe la trei.
Lumea a început sa strige, cît mai putea sa o faca, spre disperarea celor din fata, care îi îndemnau sa aplaude, sa strige mai cu putere.
Ceausescu a coborît din elicopter, punîndu-si mîna la ochi. Parca era un mic Moromete, soptindu-si mai mult pentru el :
- Mama, ce arde !
A facut de cîteva ori cu mîna si s-a urcat repede în masina ce-l astepta pe pista stadionului.
În urma sa, oamenii au început sa se reverse domol, plecînd spre casele lor.

Sunt vremuri în care lumea vorbeste putin, fiecare îl suspecteaza pe celalalt. Comunistii au reusit sa ne goleasca pîna si gîndirea, punînd în loc frica. Am devenit niste roboti care aplauda la comanda, striga texte tembele. Într-o zi stînd la coada, la lapte, un pensionar, microbist al Rapidului, bucuros ca echipa lui cîstigase, a spus în gura mare : „sus Rapidul, jos partidul !”. Nu a mai apucat sa ajunga sa cumpere, ca l-au si luat baietii si l-au dus la Bucsani. A venit omul peste cîteva saptamîni de acolo, fara sa mai tina cu Rapidul, cu mintea spalata. Nu mai vorbea, tot timpul avea impresia ca cineva îl urmareste.
- Prietene, m-au tinut numai în tranchilizante si dusuri cu apa rece, mi-a spus într-o zi cu amaraciune. Fii atent ce vorbesti si cu cine, ca esti baiat tînar. Ăstia te pot strivi într-o clipita. Cine nu e cu ei, e împotriva lor, asa gîndesc, fii atent...
Sunt derutat, încep sa ma gîndesc ca ar fi fost bine sa fiu si eu membru de partid. În mine se da o lupta care-mi face de multe ori noptile albe, nu vreau sa-mi tradez principiile, as vrea sa ramîn un om integru. Un alt prieten îmi spune ca nu i-au primit dosarul de înscriere la scoala de ofiteri de militie pentru fiul sau, ca nu era el membru de partid. Faptul ca nu puteai promova, ca multe usi ti se trînteau în nas doar pentru ca nu aveai carnetul rosu de partid în buzunar, deci o conditie politica sanatoasa, ma fac sa le dau tîrcoale celor de la banca, în speranta ca ma vor primi în partid.
- Deh George, cînd te rugam noi, nu ai vrut, azi se intra mai greu, esti functionar, pentru un functionar trebuie sa primim douazeci de muncitori, asta e paritatea acum. Era raspunsul pe care îl primeam de la Liviu Bucur, secretarul organizatiei de baza. Te chem eu daca exista o posibilitate. Si întradevar, peste cîteva saptamîni ma cheama în biroul lui si îmi spune :
- Am rezolvat-o. Te putem primi. O sa te pun în discutie la prima sedinta, pe care o s-o tinem sîmbata, dupa program. Pîna atunci te duci si te tunzi, îti tai barba, sa nu vii asa, ca ne suparam.
Mi-am taiat parul, mi-am ras barba si m-am prezentat la sedinta. A vorbit despre mine "tovarasul" Liviu, care m-a prezentat ca pe un element de încredere, pe care partidul se putea bizui. A supus la vot propunerea de primire în partid, propunere acceptata în unanimitate.
- Peste o saptamîna o sa mergi la oras, sa te confirme acolo, dupa care esti de-al nostru, si cu acte în regula. Bine ai venit în marea noastra familie, tovarase, si mi-a strîns mîna cu putere.
M-am întors la birou bucuros, pot spune. M-a întîmpinat Paraschiv cu un zîmbet sarcastic.
- Gata mai, te-ai facut comunist ?!

Peste o saptamîna m-am prezentat la biroul orasenesc de partid, unde mai multi membri m-au întrebat, de ce vreau sa intru în partid, daca sunt casatorit, am copii, unde lucrez.
Si aici am fost confirmat în unanimitate, urmînd sa primesc carnetul peste doua saptamîni.
Nu am mai apucat sa-l primesc pentru ca în dimineata zilei de 22 decembrie, pe la douasprezece, domnul Nanca, vecinul nostru, a bagat capul pe usa si ne-a spus :
- A fugit Ceausescu! Veniti sa vedeti la televizor. Vorbeste Mircea Dinescu.
Întradevar Ceausescu plecase de la conducerea tarii si a partidului si odata cu el, murea si o perioada neagra din istoria noastra.
A doua zi la serviciu, Paraschiv a venit cu o banderola tricolora pe mîna si de cum a intrat pe usa, a început sa tipe la mine :
- Comunistule ! Meriti sa fii împuscat ! Daca as avea o pusca, te-as împusca acum !
Compromisul facut de mine era de neiertat, dar mi se parea ca eram prea aspru judecat. O facea totusi cineva care nu fusese membru de partid, dar care avea o viata duplicitara, traia cu alta femeie, cu care se pare ca avea si un copil. Îi descopeream fata de cameleon a acestui om, care pîna atunci îmi aratase respect, colegialitate. Dintr-o data se simtea pe val, putea sa jigneasca, sa dea sentinte. M-am gîndit de multe ori la cei care semnasera angajamente de colaborare cu securitatea, sub presiunea unor situatii dramatice pentru ei, sau familiile lor. Cînd esti bagat într-o mina, îmi marturisea Nelu Burhan si lucrul cel mai frumos din lume era cînd ieseai la suprafata si puteai privi din nou rasaritul de soare, apusul care înroseste zarea, cînd te gîndeai ca oricînd puteai avea „un accident”, atunci scrii cu mîna ta pe coala alba de hîrtie ca vei da note informative. Daca si dai asemenea informatii si cineva sufera pentru acest lucru, atunci meriti sa fii dispretuit, condamnat, daca nu, ramîi pentru ceilalti un om slab, care nu a rezistat presiunilor facute. El fusese trimis la mina pentru ca scrisese un articol, pe care îl citise într-un cenaclu literar, în care elogia armata regala. Am trait la aceste limite, cînd am fost la un pas de a ceda. Am avut norocul ca cei care au încercat racolarea mea, nu au facut exces de zel. În seara aceea cînd m-a chemat locotenentul Sterian, daca mi-ar fi amenintat familia si mi-ar fi tras si cîteva palme, as fi semnat...
Ceausescu si sotia sa sunt luati cu masina de inginerul Popescu, care locuia în Titu, în blocul de vizavi de mine, de pe drumul ce ducea la unitatea militara Boteni, unde fusese abandonat de elicoperul cu care fugise , ducîndu-i la Targoviste.
Au urmat zile de cosmar. Noptile erau luminate de trasoarele cu care se tragea de la Boteni. Prin oras foarte multi umblau cu arme, alergînd ca disperatii, urcîndu-se pe blocuri în cautarea teroristilor. Multi dintre ei erau din zona interlopa, acum avînd o arma în mîna.
L-am întrebat pe Jean Tanase, care era maistru militar la Boteni, în ce trag noaptea. Mi-a spus ca au ordin sa traga în orice misca.
- Am gasit într-o dimineata, o vaca ciuruita.

Programul de lucru este dat peste cap în aceste zile. Stam mai mult acasa. Ma hotarasc sa merg la ai mei, erau zilele de dinaintea Craciunului cînd se taiau porcii, se faceau pregatirile de revelion... Ma urc în masina si plec spre Bolovani. În intersectia de la Regie, un civil cu tricolorul la mîna îmi face semn sa opresc. Îl recunosc pe Marian „ Baietica”, un vechi prieten. Alaturi de el un soldat în uniforma militara. Trag masina pe dreapta.
- Actele la control !
- Bai Mariane , ai înnebunit, nu ma mai cunosti ?
- Va rog sa prezentati actele la control, îmi repeta pe un ton autoritar.
Chiar e nebun, îmi zic si-i dau actele sa le verifice.
- Deschide portbagajul !
- Mariane, tu chiar îti bati joc de mine , ai uitat sa-ti ei portia de lecitina de dimineata ?
- Soldat, armeaza !
Am tresarit la sunetul acela metalic, cînd cartusul este introdus pe teava pustii si mi s-a facut parul maciuca în cap. Ăstia nu glumesc. Ma dau jos din masina si îi deschid portbagajul. Acesta se uita în el si îmi spune sec :
- Liber !
Am primit actele si m-am urcat în masina.
Se contura profilul noilor conducatori, al celor cu tupeu si nerusinare.

La putin timp, colegul meu Paraschiv se îmbolnaveste grav. Îmi trimite vorba sa ma duc la el. O fac în cele din urma. Îl gasesc imobilizat la pat, cu lacrimi în ochi.
- Ce ti-a trebuit atîta timp sa vii ? Te-am asteptat în fiecare zi. Stii , în ziua aceea, nu a fost din suflet, nu prietene, a fost o descarcare a frustrarilor mele, a egoismului, ce ma orbisera. Am gresit, iar pentru mine, este prea tîrziu sa mai îndrept ceva. Acum îmi dau seama ca ceea ce ramîne în urma noastra, lucrul cel mai de pret, este prietenia. Viata nu-i decît un joc, în care de multe ori ne furam jucariile unii-altora, fara sa ne dam seama ca de fapt , sunt aceleasi iluzii. Peste cîteva zile colegul meu parasea aceasta lume, iar eu stersesem la timp acea neîntelegere dintre noi, pentru a ramîne pentru totdeauna prieteni.

Dupa revolutie au urmat zile tulburi. Lumea se împartise în mai multe tabere, nu se mai întelegeau unii cu altii. Se produc multe schimbari. Una singura, poate cea mai importanta, nu se produce : cea din noi. De multe ori aveam pareri opuse cumnatului meu, Dorel. El era foarte intransigent, vroia o schimbare totala, o purificare a societatii. Eu eram mai conciliant si mai putin optimist, din acest punct de vedere. Nu vedeam lumea în stare sa se schimbe radical. Consideram ca Iliescu a fost pentru o vreme, conducatorul potrivit, ca a stiut sa gestioneze o criza majora. Fusese persoana potrivita ca veriga între trecut si prezent. Din pacate, nu era si legatura cu viitorul.
M-am înscris în Alianta Civica, apoi cînd aceasta a devenit partid, am trecut la taranisti. Aici m-am convins ca lucrurile nu se vor schimba prea repede. La alegerile pentru sefia partidului, am vazut cum se trageau sfori, cum interese personale determinau optiuni politice.
Mi-am pus pe masa legitimatia de membru si de atunci nu mai m-am înregimentat politic.
În aceasta perioada, la Titu a venit chiar presedintele Iliescu. S-a oprit la Aparataj, unde oamenii s-au calcat în picioare sa-l vada. Printre cei care se aflau în opozitie, era si Mitica Albulescu, ce se catarase într-un plop de la marginea drumului si tipa ca un apucat :
- Comunistule ! Jos comunismul ! Iliescu judecat, pentru sîngele varsat !
Cîtiva sepepisti au încercat sa se urce dupa el, dar au renuntat repede, Mitica aflîndu-se la ceva altitudine. La plecare l-a vazut si presedintele, care , cu zîmbetul sau larg, a spus :
- Sa mai zica cineva ca în Romania, democratia nu a atins cote înalte !

Cumnatul meu terminase facultatea de drumuri si poduri, ca sef de promotie. M-a cucerit de la început aroganta lui, acea stapînire de sine pe care o are cineva ce stie multe. Era un privilegiu sa stai lînga un asemenea om. Camera lui plina de carti, aruncate peste tot, parea o biblioteca vraiste. În fiecare saptamîna aducea cîte o carte acasa. Facuse rost de „Cel mai iubit dintre pamînteni”- prima editie, de carti ale lui Soljenitîn, care se gaseau cu mare greutate. La el l-am vazut prima data, într-o revista trimisa de un polonez cu care coresponda, pe Mick Jagger, am ascultat muzica lui Pick Floyd, de care nu mai m-am despartit niciodata. Lucra la sectia de drumuri din Titu si în grija lui se afla si drumul de la Crîngasi , la cabana lui Ceausescu din padurea Bolovani. Cînd acesta îsi anunta vizita, venea acasa noaptea. Trebuia sa fie astupata ultima gropita pe unde ar fi calcat masinile sosite la vînatoare. Totdeauna era însotit de un securist în aceste zile, multi altii ocupîndu-si fiecare un anumit sector din padure, cu mult timp înainte. Ceausescu doar vîna aici, nu statea prea mult. Porcii mistreti erau goniti într-un tarc, de unde erau împuscati de întîiul vînator al patriei. Fiind prieten cu cabanierul, am vazut si eu cabana de atunci. La parter era o sala mare, în mijlocul careia se afla o masa întinsa, de lemn. Jos era o piele mare de urs, iar peretii încarcati cu pasari împaiate, coarne de cerb. La etaj erau cîteva camere mici, cu o soba de teracota zidita în peretele comun cu baia, încalzind în acelasi timp pe amîndoua. Aerul era însa dumnezeiesc aici. Vîntul care batea printre tufanii grosi, acel suierat crea o atmosfera ireala, de împacare. Am stat de multe ori culcat cu fata spre cer si am ascultat acest vuiet, privind printre ramurile copacilor, bucati din cerul albastru, apoi închideam ochii si aveam, impresia ca totul în jurul meu se învîrte, ca nimic nu mai exista, decît acea clipa siderala, acel strop desprins din eternitate...
Dorel stia cîta piatra si nisip se dusese la potentatii zilei pe degeaba. Îsi notase într-un carnetel. Vroia sa-l puna la dispozitia noii conduceri de dupa Revolutie. Dar asupra lui au început sa se faca presiuni, amenitari cu datul afara. Mi-a marturisi cu amaraciune despre aceste lucruri, începea sa-mi dea dreptate. Îmi spunea dezamagit :
- Nu s-a schimbat mai nimic, cumnate. Au trecut cîteva luni si parca suntem tot acolo, în încremenirea noastra.
A facut o criza de astm si dimineata a venit la Tania sa mearga împreuna cu el la spital. Seara a batut la usa noastra Marin si ne-a spus :
- Dorel a murit !
- E o gluma proasta ? îl întreb iritat.
- Tot spitalul vorbeste despre asta, George. Stiu de la Vera, care este de serviciu în noaptea asta. Eu nu fac astfel de glume. Si mie îmi pare atît de rau.
Tania nu are nici o reactie, se uita în gol, nu zice nimic. Pare plecata departe, departe...
Pentru ea, Dorel fusese mai mult decît fratele mai mare, fusese un idol. Nu întelegea de ce tocmai lui i se harazise atîta nenoroc. Sa pleci din lumea asta la doar patruzeci si trei de ani...
Dorel nu se casatorise. Dupa terminarea facultatii, fusese repartizat la Tau, în Ardeal. Aici a cunoscut marea sa iubire, o profesoara, pe Ana-Maria. Pentru ca era singura la parinti, acestia nici nu au vrut sa auda de o casatorie cu Dorel, care însemna plecarea ei de acasa. A fost o mare deceptie pentru cumnatul meu. Îmi amintesc noaptea cînd a venit de la Tau. Cu lacrimi în ochi îmi spunea, ca viata nu mai are niciun sens pentru el. Nu s-a mai îndragostit niciodata. Devenise imun la acest sentiment.Tot ceea ce a putut accepta , a fost o prietenie sincera cu Mau, care stiu sigur ca l-a iubit mult pe Dorel. El nu i-a împartasit niciodata aceasta dragoste. Devenise introvertit, de multe ori îl acuzam ca este egoist, ca stie atîtea lucruri, si nu e drept sa le tina doar pentru el. I-am adunat sutele de volume împrastiate prin casa, magnetofonul Kastan cu cele doua boxe mari, la vremea aceea satisfacînd, cît de cît, pretentiile de redare a sunetului, avînd si joase si înalte, acceptabile. Banda era oprita la melodia formatiei Manfred Mann „ Ha, Ha Said The Clown. O asculta mereu. Era preferata lui.

Sa mergi catre nicaieri
Ca un pribeag în noapte
Pe drumuri pline de taceri
De visuri alungate

Timpul s-a oprit pentru tine
În lumea zapezilor gri
De-a pururi - doar astazi ramîne
SoaAu trecut aproape doua luni de cînd Dorel a parasit aceasta lume, pentru o alta mai buna, asa cum o visa doar el. Tania înca mai poarta pe chip durerea acestei despartiri. Este luna mai. Pomii au înflorit, un aer caldut te izbeste peste fata, simti cum energii se acumuleaza în trupul ostenit de frigul iernii. Pe 23 mai Aurelian împlineste saisprezece ani. Este incredibil cum au trecut anii. Parca ieri ne rugam de el sa stea la gradinita si acum e flacau în toata firea. Ca si în ceilalti ani, mami îi pregateste tortul, un tort mare de fructe, cu multa frisca.
Am plecat mai devreme de la serviciu, dar acasa nu am gasit pe nimeni. Tania nu venise, iar cînd a deschis usa, am vazut ca avea ochii rosii de plîns.
- Te-a emotionat chiar atît de tare ziua fiului tau ? am întrebat-o cu zîmbetul pe buze.
Nu s-a mai putut abtine si a început sa plînga în hohote. Dintr-o data am devenit serios.
- Ce s-a mai întîmplat ?
- Stii ca doamna Dorobantu s-a pensionat. Astazi a venit inspectorul Moise si a adus decizia de numire a noului sef de agentie...
- Ar trebui sa sarbatorim, nu sa plîngi. Felicitari !
- Felicitari pe dracu, au numit-o pe Liliana.
- Pe Liliana ? Pai ea lucreaza doar de un an de zile aici si stiu, de la tine, cît ti-ai batut capul cu ea sa învete.
- N-a contat acest lucru, nici ca lucrez de peste saptesprezece ani în unitate, ca nu am avut nici macar o sanctiune, o reclamatie de la clienti.
- Nu l-ai sunat pe director, poate are o secretara cam îndragostita si a dactilografiat gresit numele pe decizie.
- L-am sunat si mi-a spus ca nu-i nicio greseala.
- Tania , ma uimesti, este chiar mai rau decît înainte ! Acum astia taie si spanzura fara sa mai dea socoteala la nimeni. Înainte , mai te plîngeai pe la sindicat, la partid, acum, daca vor sa te calce în picioare, o fac fara sa le pese.
- Mi-a spus ca o sa vina mîine la Titu, sa stam de vorba...
- Sa stati de vorba !?
A doua zi l-am întalnit din întîmplare pe directorul Taniei, chiar în fata garii. Mi s-a parut ravasit, confuz, cu o transpiratie abundenta pe fata.
- Va salut, ce faceti domnule director, nu v-am mai vazut de ceva vreme.
- Salut, George. Am trecut azi pe aici ca sunt ceva probleme, dupa pensionarea doamnei Dorobantu. Avea o voce tremurînda, nu acea stapînire de sine pe care i-o cunosteam.
- Si le-ati rezolvat, îl întreb zîmbind.
A început sa se bîlbîie...
- Da... se pare ca acum lucrurile sau lamurit...
M-am lamurit si eu acasa de ce directorul era atît de încurcat.
- Mi-a spus direct, fara ocolisuri :” vrei sa te promovez, te culci cu mine!”
- Nu pot sa cred, Tania. T;i-a spus el asta, el care a fost angajat de unchiul tau ? Mai zici ca este si scriitor ?
- Ce importanta are acest lucru ?
- Are, pentru ca un om nu poate avea doua chipuri, precum Dr. Jekill si Mr. Hyde, nu poti scrie despre bunatate, calcînd în picioare, despre iubire, urînd... Ar fi un mare fariseu, opera sa, doar un surogat, un exercitiu, o experienta, nu ceva desprins din puritatea sufletului, aceasta legatura ombilicala cu divinitatea.
- Oamenii se schimba, George, îi schimba functiile, se cred niste mici dumnezei atunci cînd stiu ca de ei depinde soarta unor semeni.
- „Exista oameni pe care nici musca nu vrea sa cada” , Tania. Îmi pare rau ca nu am stiut mai dinainte. Omul merita o corectie si i-as fi aplicat-o cu mare bucurie.

23 mai

Ar fi trebuit sa te bucuri
Era aniversarea nasterii copilului tau
Dar n-a fost sa fie...
Lacrimi amare ti-au ucis idolul
Iar cartile sale au ars într-o agora
Plina cu oameni pacaliti
Cuvintele lui Borges îmi lovesc timpanele
Da – poetul nu va fi niciodata un fariseu
Dar omul ?...
Omul cînd va învata sa fie doar poet ?rele-apus, nicicînd va rasari

La petrecerea data de Aurelian au venit cei mai buni prieteni ai lui, printre care Dragos, Baros, cîteva colege de clasa. Stiindu-l pe Dragos cît este de pescar, ma dau lînga el si-i soptesc :
- Facem un peste zilele-astea ? Poate avem bafta si-l ofticam pe Marin .
- Mai încape vorba, ia ziceti cînd ?
Hotarîm sa mergem sîmbata dimineata, pe lacurile de la Vacaresti.
Exista o mare rivalitate între doua grupuri : unul din care fac parte si eu, Aurelian, Dragos, Baros si T;ete, celalalt avîndu-l ca lider pe Marin Olteanu, Teo, Gaga si Cristi-Pacala. Neutri si uneori pusi în situatia de a da verdicte, Ciorita, Victoras – Grasu si Neluta Pandeloiu. Pentru a gasi un loc bun pe balta, trebuie sa plecam dimineata de mult, pe la patru. Ajungem pe lac cînd întunericul se disipa si liliecii zburau dezorientati în lumina palida a lunii ce se amesteca în aerul racoros al diminetii, cu cea a rasaritului însîngerat, cînd broastele înca mai oracaiau, semn ca nu obosisera, dupa o noapte de cîntat. Deasupra lacului încremenit se ridica în valuri o ceata opalina, dîndu-ti impresia ca norii au coborît pîna aici sa se adape. Din sat se auzeau cîntînd cocosii, punînd umarul la nasterea unei noi zile, plina se sperante, de necunoscut. Cîteodata apa clipocea si se zvîrcolea în cercuri concentrice pîna la mal, acolo unde pestii ieseau din apa întarîzati de vreo gîza imprudenta, care zburase prea aproape de luciul baltii.
Am avut noroc de data asta, la salcîmi, locul nostru preferat nu era ocupat de nimeni.
Punem cîte sase lansete pe mal, le agatam momelile pregatite de seara – cîteva boabe de porumb însirate pe un capatîi de guta si le aruncam. Cei care stiau ca nu au fost “cuminti “ cu o seara înainte, nu puneau mîna pe lansete. Erau pagubosi !
În urma noastra a venit si echipa lui Marin.
- Nu pornim cu sanse egale, ati gasit locul cel mai bun, începe acesta sa comenteze.
- Deh… Marine, cine se scoala de dimineata, departe ajunge, îi raspund fara sa-l bag în seama prea mult.
S-au aseazat si ei lînga noi, sa fie aproape de gratar, pe care îl faceam la “ comun”.
- La ce dati, ma ? ne întreaba Teo.
- Încercam niste rîme, Teut, voi ?
- A… la rîme , mormaie Teo, stiind ca a fast mintit. Si noi tot cu rîme …
Au trecut cîteva ore si lansetele stau nemiscate, parca sunt aruncate în put. Linistea e întrerupta din cînd în cînd de Teo, care repeta ca un robot o reclama de la televizor : “ Apele minerale Dorna “…
Dupa ce nervii nostri cedeaza, tipam la el :
- Teo, baga ma si p-aia cu “trei sute de macarale”, ca ne-ai înnebunit de tot cu asta, am retinut-o!
Deodata o bambina sare si se loveste cu putere de batul lansetei, apoi începe sa coboare usor. Aurelian a sarit ca un arc si a tras cu putere de lanseta.
- Este… si cred ca unul mare, îmi spune facîndu-mi cu ochiul.
- Fii atent sa nu-l scapi !
Ne-am strîns toti pe lînga el, chiar si rivalii nostri si-au abandonat sculele si au venit sa priveasca drilul.
Aurelian l-a plimbat mai bine de o jumatate de ora, pîna cînd pestele obosit n-a mai opus rezistenta si s-a lasat adus la mal. Dragos a bagat minciocul în apa si pestele s-a scurs în el. Era un crap de toata frumusetea.
- Prieteni puteti sa plecati acasa ! Ati mai vazut asa ceva ? Bine ca ati fost martori.
L-am cîntarit. Avea peste sapte kilograme. Echipa adversa a clacat psihic.
- Hai ma sa facem gratarul. Între timp venise si Victoras.
- Grasule, te ocupi tu ?
Victoras a fost un bucatar desavîrsit. Micii au iesit rumeni si aveau un miros !...
Ne-am luat fiecare cîte o bere si cîtiva mici. Pacala s-a furisat în spatele lui Victoras, cînd acesta tocmai îsi ducea sticla de bere la gura si ia tras pantalonii de trening, jos dupa el. În clipa urmatoare micii zburau din mîna lui Victoras, sticla de bere s-a facut tandari.
- Bai, da nesimtit esti, atît a mai apucat sa spuna, nestiind cum sa-si ridice mai repede pantalonii. Bine Paca, mi-ai facut-o !...
- Tot tu vorbesti umflatule, dupa ce ne-ai spurcat la sfînta masa ?
Cu bateriile încarcate, am mers a doua zi la Tîrgoviste, pentru a participa la o sedinta politica, tinuta de profesorul Radulescu Zoner. Aici l-am întîlnit pe fostul coleg de liceu, Mihai Vlad.
- Vladut, ce bine-mi pare ca te vad ! Ce mai faci, prietene ?
- Nu se poate, tu esti Geo ? Ce faci mai, te-ai apucat de politica?
- Am vrut sa-l vad pe profesorul Zoner. Merita sa te apuci de politica, stiind ca întîlnesti astfel de oameni.
- Daca vrei, stai lînga mine. Dupa conferinta mi-a promis ca bem o cafea împreuna.
Chiar daca nu am scos prea multe vorbe, am fost încîntat ca vreme de o jumatate de ora, am stat alaturi de domnul profesor.
Dupa ce ne-am despartit de reputatul istoric, Vlad m-a întrebat daca nu vreau sa merg pe la el.
- Cu mare placere, dar nu as vrea sa deranjez, sa nu se supere sotia ta...
- Nu se supara nimeni, ca nu am sotie.
Vlad statea într-un bloc din micro patru, la ultimul etaj.
Abia tragîndu-mi sufletul, ajungem la usa apartamentului sau.
- Totdeauna ti-a placut sa privesti lumea de sus, Vladut !
- Îti place sa cam iei lumea peste picior, George.
Intram într-o camera plina de reviste, manuscrise, carti...
- Geo, scuza dezordinea. Stii cum se spune : casa nematurata, musafiri asteapta. Ia loc.
- Multumesc. Ridic de jos o revista, Targovistea, în format A trei. O rasfoiesc si privirea îmi cade pe colectivul redactional, unde Vlad era directorul publicatiei.
- Mai sa fie !
- N-ai stiut ?! Am si o editura, Macarie se numeste.
- Bravo, ce surpriza mi-ai facut !
- Parca în liceu scriai si tu poezii.
- Vîrsta , Vladut, cînd clocoteste sîngele si-apoi, nu puteai sa nu te contaminezi de la doamna profesoara Stefania.
- Mi le arati într-o zi, cine stie , poate iese un volum.
- Nu m-am gîndit. dar o sa-ti aduc ce am, sunt vreo patruzeci de poeme.
- E unu... Mergi cu mine pîna la Sacuieni, la scoala? Am sa-i las unui prieten, Puiu Dragutoiu, cîteva carti pentru niste recenzii în Jurnalul de Dambovita.
- Nu am ce sa fac, asa ca sunt la dispozitia ta.
Pîna la Sacuieni nu facem mai mult de un sfert de ora. Batem la usa cancelariei, de unde ne invita sa intram o doamna cu alura de baschetbalista. Ne spune cu amabilitate ca Puiu este la ore si ne roaga sa luam loc. Manînca în continuare seminte dintr-o punga, fara sa ne dea prea multa importanta. La urma urmei, este si aceasta un mod de a asimila cultura. Îi dam cartile lui Puiu si ne întoarcem spre oras. Pe drum îi spun lui Vlad:
- Ca lumea profa din cancelarie. O cunosti ?
- O cheama Lena Trandafir si e învatatoare, nu e nici maritata. Tot crai ai ramas !...
- Arata bine. Ce e frumos si lui Dumnezeu îi place, parca asa se zice, nu ? Poate ai un numar de telefon...
- T;i-l dau cînd ajungem acasa.
Nu mai urc, îl las pe Vlad în fata blocului.
- Ma bucur tare mult ca ne-am vazut, Vladut !
- Si eu. Adu-mi poeziile pîna la festivalul Eminescu, la care o sa vina si maestrul Cezar Ivanescu. O sa ma uit pe ele si daca sunt bune, îl rog sa-ti faca o prefata. Ar fi o ocazie nemaipomenita!
- Sincer, nu am asemenea asteptari, dar o sa ti le aduc cît pot de repede. Am si niste desene interesante, facute de un prieten, Cornel Ionescu, dupa aceste poezii. Daca ma gîndesc , ar putea iesi un volum interesant, bineînteles daca trece de „cenzura”!
- Nu fi rau ! Asteapta-ma sa-ti aduc numarul de telefon. Cobor imediat.
Mi-am notat numarul si a doua zi pe la zece sun la scoala. Îmi raspunde o doamna.
- As dori sa vorbesc cu domnisoara Lena.
- Este la ore.
- O puteti chema la telefon, va rog ?
De data aceasta îmi spune cu o voce plictisita :
- Asteptati...
Dupa cîteva minute, aud în telefon o voce sfioasa :
- Alo, cine este la telefon ?
- George Cristea sunt...
- Cine ?
- George Cristea, am trecut ieri pe la scoala cu Mihai Vlad, poate va mai amintiti...
- A, da , iertati-ma, am auzit ca a fost ieri în scoala, ce s-a întîmplat ?
- Nimic... vroiam sa mai stam de vorba...
- Sa mai stam de vorba !? Unde, la telefon ?...
- ... nu, nu la telefon, poate ne putem vedea în oras, vreau sa va arat niste poezii, Vlad mi-a spus ca va place poezia, sunt creatii proprii...
- Ma faceti curioasa, dar în acelasi timp trebuie sa va spun si ca aveti ...
- ... tupeu, nu-i asa ?...
- Dumneavoastra ati spus-o!
- Acum ca ne-am cunoscut, cît de cît, ce spuneti ?
- Întotdeauna este nepoliticos sa refuzi o invitatie. Puteti veni sa ma luati de la scoala ?
- Sigur. Spuneti-mi la ce ora .
- Mîine pe la unu, e bine ?
- E bine domnisoara. Sper ca nu v-am deranjat prea tare.
- Astazi marturisesc, a învins curiozitatea.
- Atunci, pe mîine. Sarut mîna.
- La revedere !
A doua zi eram în fata scolii de la Sacuieni, la ora unu fara cîteva minute.
Aud soneria care anunta recreatia si îl vad venind spre poarta pe Puiu Dragutoiu, însotit de o domnisoara înalta, subtirica, purtînd pe cap o sepcuta. Parca nu este cea din cancelarie, dar îmi zic ca de vina e distanta prea mare.
- George, ti-am adus-o, vezi sa ai grija de ea, îmi spune Puiu.
Sigur nu este profa din cancelarie.
- E pe mîini bune, Puiu.
În drum spre Targoviste ne amuzam amîndoi de felul în care ne-am cunoscut.
- În cancelarie a fost Laura, profesoara de biologie, îmi spune Lena, dar Vlad a cam încurcat numele.
- Cine stie, poate asa ne- a fost dat sa ne cunoastem. Sunt bucuros ca am cunoscut o fata draguta.
- Ai adus poeziile, sau si asta a fost o pacaleala ?
- Nu, poeziile sunt în acest plic. Am adus si desenele.
- Stii ca am facut desenul la scoala de arta populara, la clasa pictorului Mihai Serbanescu?
- Atunci sunt pe mîini bune .
O inima mare pentru poezie ai, un mod profesionist de evaluare a desenelor , deasemenea, astept concluziile...
O inima mare pentru poezie ai, un mod profesionist de evaluare a desenelor , deasemenea, astept concluziile... Îti las daca vrei si numarul meu de telefon, suportînd mai usor un verdict nefavorabil mie.
- O sa te sun.
Lena era prima treapta pe calea afirmarii mele ! Daca mi-ar fi spus ca trairile mele nu s-au metamorfozat în cuvinte care sa construiasca acea punte cu cititorul, eram hotarît sa renunt, cel putin pentru moment. Am primit telefonul ei seara. Îi placusera, grosso-modo, unele mai trebuind lucrate.Desenele însa, i s-au parut minunate M-a încurajat parerea ei, stiam ca este sincera, facînd posibil pasul urmator: Vlad. Ne întîlnim într-o cîrciuma infecta, plina de fum de tigara si de persoane ce-si amageau sperantele, ca sub aburii alcoolului, vor descoperi, chiar si pentru putin timp, culoarea roza a lumii. Vlad nu bea alcool, dar în fiecare zi trecea pentru o cafea bauta împreuna cu prieteni scriitori, alte cunostinte. M-a surprins atmosfera familiara de aici, dînd mîna cu foarte multa lume. Simteai ca modestia este la ea acasa. Daca în alte localuri, nu intrai fara cravata, aici, dimpotriva, trebuia sa-ti lasi cravata la intrare.
- Fac eu cinste, azi si am comandat trei cafele, Vlad fiind la masa, cu prietenul sau Enaru.
- Ia zi, ai adus poeziile, desenele...
- Am totul în acest plic, patruzeci de poezii, si tot atîtea desene .Mi-a placut ideea lui Da Vinci, care spunea ca „poeziile sunt tablouri vorbite, iar picturile, poeme tacute”. Poate ar fi interesant un volum de poezii si desene în acelasi timp.
- Geo, ce pot sa-ti promit este ca o sa ma uit pe ele si o sa tin cont de propunerea ta. Si mie mi se pare interesant un astfel de volum.
Îl admiram pe Vlad pentru ceea ce facea pentru cultura. În numele acestui crez, îsi sacrificase casnicia, libertatea... De prea multe ori marile sarbatori le petrecuse singur, fara a avea cu cine bea un pahar cu vin la trecerea dintre ani, sau ciocni un ou rosu de Paste.Tot timpul era în miscare, participa la festivaluri, pleca în Serbia, Ucraina, Chisinau. Cîstiga foarte putini bani din aceste activitati, în schimb, cheltuia foarte mult, dar asta nu-l împiedica sa fie un altruist. Mi-amintesc ca într-o zi îsi cumparase cîtiva covrigi si un cersetor a venit sa-i ceara un covrig, dupa ce fusese refuzat de un trecator. Vlad i-a dat toti covrigii, spunîndu-mi :
- E si el un suflet amarît !
Acasa traia modest: o camera cu un pat simplu, un covor taranesc pe jos, un televizor alb- negru, un aparat de radio...
M-au uimit cartile primite cu dedicatii, zeci de carti, ultima fiind Biblia, a ÎPS Bartolomeu Anania. Mi-a marturisit ca avea de gînd sa faca un dictionar cu aceste dedicatii. Uneori îl gaseam suparat ca nu era ajutat de nimeni, ca de la Cultura nu primea mai nimic. Era un zeu pentru mine, spre deosebire de "scriitorii" si "poetii" de weekend, cu ifose si fite, cei care aveau un trai asigurat din alte activitati, care erau asteptati acasa de o sotie, de copii..., dar care dadeau pe-afara de orgolii, narcisism si facusera atît de putin pentru cultura. Mi se plîngea ca avea putini prieteni, ca de multe ori se simtise folosit, apoi tradat, uitat.
M-am despartit de Vlad, luînd cu mine un soi de amaraciune. Trebuia sa ma întîlnesc cu Lena.
Ne-am întîlnit în Parcul Chindia. Avea cu ea un bloc mare de desen. Mi-a spus ca îi place sa deseneze copaci, mai ales toamna, cînd au o frumusete aparte, în goliciunea lor.
- Cum ti s-au parut poeziile, Lena ?
- Mai, unele sunt foarte frumoase, transmit multa sensibilitate. Altele mai trebuiesc lucrate...
- Ce faci, te grabesti ?
- Trebuie sa ajung acasa. Sper ca nu te superi...
- Credeam ca mai ramîi, ca mai stam de vorba.
- Stii ceva George, ma simt în pericol, în preajma ta. Atunci cînd am venit de la scola, am vazut verigheta pe degetul tau. Nu vreau sa fac pe nimeni sa sufere din cauza mea. T;i-am adus un desen, sper sa-l pastrezi si sa-ti aduca aminte de mine. Îti voi citi mereu cu drag poeziile, ai fost un lucru minunat ce mi s-a întîmplat. În lumea mea, nu pot face compromisuri mai mari si nici tu , cred, nu-ti poti încalca anumite principii...

„Am închis ochii si te-am asteptat sa vii, acolo, pe dealurile aramii, strivite de toamna, unde apusurile coboara atît de mult, atingîndu-le parca fruntile, unde lumina lasa urme difuze, iar vîntul adie ca o mîngîiere, ce-ar fi putut sa se strecoare prin parul tau , frematînd mordant, revarsat peste umerii tai albi, pe care îmbratisarea mea nu-i va cunoaste niciodata... As fi vrut sa privim cerul si sa ne minunam de albastrul lui, sa ascultam acea liniste încremenita, de pe iarba pe jumatate arsa, pe jumatate înca verde, sa-ti simt rasuflarea pulsînd ca o inima, însemnînd scurgerea molcoma a timpului...
Este început de septembrie... Ultima parte a vacantei, Aurelian a petrecut-o la bunicii de la tara, împreuna cu Alexandru, copilul cel mare al fratelui meu, Florin. Este cu sase ani mai mic decît Aurelian, dar are un fizic de invidiat, crezi ca este , cel putin, în clasa a cincea, nu ca trece într-a treia. Si la nastere a fost mai dolofan, cîntarind patru kilograme. Are o piele alba, catifelata, parul blond si ondulat, acum ajungîndu-i pîna la umeri. Nu prea îi place la scoala, iar acum ca aceasta e aproape, îl face sa sa nu stea locului o clipa. Asta chiar daca în ultimul timp s-a plîns de unele dureri de cap, niste migrene trecatoare, ce-l faceau sa intre pentru cîteva minute în casa, sa se odihneasca. Au trecut repede si ultimele zile de vacanta, poate cel mai repede, din toata vacanta si Alexandru, spre mîhnirea, mai ales a bunicului, a plecat la Targoviste.
La o saptamîna de la începerea scolii, m-a sunat Florin si mi-a spus ca Alexandru nu se simte bine.
- Durerile de cap s-au înmultit si are unele tulburari de echilibru. Atunci si privirea lui devine statica. O sa mergem sa-i facem niste analize în oras.
- Chiar nu-mi vine sa cred, frate-miu, tocmai el care era un munte de sanatate !
- Nici noua nu ne-a venit sa credem, am zis ca vrea sa ne pacaleasca, stii, el cu scoala nu prea se omoara.
- Nu poate fi ceva grav, nu asa dintr-o data...
- O sa te sun dupa ce venim de la policlinica.
- Astept telefonul vostru si sa-i transmiteti multa sanatate din parte noastra.
Nici Taniei nu-i venea sa creada.
- Este imposibil, tu stii ca atunci cînd se juca si trecea pe lînga mine, trebuia sa fiu atenta, ca altfel ma dadea jos.
- Ce crezi ca ar putea sa fie ?
- Poate o simpla anemie, vreo raceala..., nici nu vreau sa ma gîndesc la ceva rau, doamne fereste !
A doua zi, am aflat de la fratele meu, ca trebuie sa mearga cu Alex la Bucuresti, pentru investigatii.
- E nevoie de o analiza la tomograf, mi-a spus Florin si asta cît mai repede posibil.
Cînd ne-a sunat Victorita, era seara, , sapte, sapte si cîteva minute. Plîngea.
- Tania, Alex are o tumora pe creier !.
- Nu se poate !
Dintr-o data am vazut-o pe sotia mea facîndu-se alba ca varul. S-a asezat pe scaun, picioarele începusera sa-i tremure...
- Trebuie operat de urgenta... Simt ca nu mai pot, ca înnebunesc.
Plîngea în hohote...
- Astazi cînd veneam de la spital, în tramvai ma uitam la copiii care se jucau afara, cum rîdeau si-al meu era trist, avea privirea pierduta... Nu mai pot, Tania, nu vreau sa-l pierd, este asa mic...
- Te rog sa nu te mai gîndesti la lucrurile astea, o sa vezi ca se va face bine...
- Nu stiu ce sa mai cred, este o operatie grea si-apoi trebuie sa asteptam si rezultatul anlizei... Mîine venim din nou. O sa vorbeasca Florin cu doctorul. Cred ca o sa-l internam si eu o sa ramîn cu el.
- Venim si noi mîine la spital.
- Cum vreti, si voi aveti problemele voastre.
- Nu mai conteaza nimic, ne vedem mîine.
Nu ne venea sa credem. Am plecat a doua zi de dimineata. Totdeauna facusem drumul spre Bucuresti cu mare entuziasm, stiam ca de aici îmi voi cumpara ceva, voi merge la un film, un spectacol... Acum uram acest drum, vroiam sa fie la capatul lumii, sa nu mai ajung acolo.
Am gasit-o pe Victorita pe holul spitalului. Ne astepta. Avra cearcane mari la ochii, ce pareau dusi în fundul capului. Nu mai aveau nicio stralucire, pareau secati de-atîtea lacrimi varsate.
Cînd ne-a vazut a început din nou sa plînga. Tania a îmbratisat-o...
Victorita murmura întruna :
- De ce l-a ales tocmai pe el ?...
A venit si Florin. Si el era la fel de obosit, aproape de nerecunoscut.
- Vin de la doctor. Mi-a spus ca o sa faca tot ceea ce poate. Este cel mai bun chirurg din spital.
- Trebuie sa-i dai ceva, te pot ajuta si eu daca vrei...
- I-am dat. O sa-l opereze cît mai repede, deoarece boala are o evolutie foarte rapida.
În timp ce stateam de vorba o asistenta s-a apropiat de noi si i-a spus :
- Va cheama domnul doctor.
A venit dupa cîteva minute.
- O sa-l opereze astazi, dupa amiaza, cînd vine anestezistul. Acesta a fost de garda azi-noapte si i-a promis ca o sa vina pe la trei.
Am hotarît sa ramînem si noi pîna se termina operatia.
Victorita s-a întors în salon pentru a-l pregati pe Alexandru.
- Mami, dar de ce vor sa-mi taie parul ?
- Aici trebuie sa facem ce zice domnul doctor.
- Dar îmi crescuse si mie mare...
- Uite, îti promit ca dupa operatie îti vei lasa parul atît de mare, ca ti-l voi împleti în doua codite.
- Atunci vino sa te sarut si nu uita ... ai promis !


Operatia a durat peste patru ore. Acum este ora aproape opt seara. Alexandru este la reanimare. Nu plecam pîna nu se trezeste. Victorita nu a mai coborît. A ramas cu el.

Operatia a durat peste patru ore. Acum este ora aproape opt seara. Alexandru este la reanimare. Nu plecam pîna nu se trezeste. Victorita nu a mai coborît. A ramas cu el. A venit la noi Florin si ne-a spus ca operatia a fost foarte grea, ca urmatoarele zile vor fi hotarîtoare. Atunci se va sti si de ce natura este tumora : benigna sau maligna.
Alexandru s-a trezit din anestezie si Tania urca la el, împreuna cu fratele meu. Coboara cu ochii rosii de plîns.
- Hai sa mergem acasa.
Afara este întuneric, o sa ma descurc mai greu prin oras. Sper sa nu ratacesc drumul, sa mai întîrziem. Este trecut de unsprezece. Tania începe sa plînga din nou.
- Tu nu ai fi rezistat sa-l vezi !
Pîna acasa niciunul dintre noi nu mai scoate o vorba.
Urmatoarele zile nu au adus vesti bune. Rezultatul analizei nu este bun.
Dupa operatie Alexandru avea o evolutie satisfacatoare si la trei saptamîni s-a externat. Stiu ca la prima întîlnire cu el dupa operatie, l-am întrebat daca mai stie cifrul de la un lacat, pe care doar noi doi îl stiam. Mi l-a spus fara ezitare. M-am gîndit ca este bine, ca poate Dumnezeu... Se apropiau sarbatorile de iarna. Era pentru prima data cînd acestea nu ma mai interesau. Atunci cînd am taiat porcul, l-au adus si pe el. Acum statea pe un scaun, si privea cum îl transam. Altadata, el era cel care îsi alegea partea cu soriciul cel mai bine facut, cel mai frumos.
De revelion noi am ramas acasa. Ei s-au dus cu niste prieteni la munte. Acolo Alex s-a simtit foarte bine, s-a dat cu sania, a rîs, s-a comportat aproape normal. Numai puteam sa ma duc sa-l vad. Nu puteam sa-l mint, atunci cînd îmi vorbea de planurile sale, cînd visa sa ajunga profesor... Ultima data i-am lasat o bratara de argint. I-am pus-o la mîna, era un dar din suflet.
La întoarcere nu am mai rezistat si am început sa urlu de durere. Tania mi-a tras de volan si am oprit pe marginea drumului.
- Nu pot sa-l mint , Tania, nu pot. Cum sa-i vorbesc eu lui despre mîine ?

„ Ce poate fi mai trist în lumea asta
Decît sa vezi cum lumina
Din ochii unui copil
Se scurge încet...
Încet...
Pîna devine amintire
Ca jocul a ramas neterminat
Iar eu am fost mut
La nedumerirea lui „

În ultimele zile nu s-a simtit bine. Cîteodata se trezeste noaptea si plînge...

E o noapte neagra, iar vîntul suiera pe la ferestre, de parca cineva ar batea în geam.
Alexandru s-a trezit si spune ca iar îl doare operatia.
- Te mai doare , mami, cîteodata, pîna se vindeca
- Dar cînd se vindeca ?...
- Nu vrei sa ne jucam la calculator ?
- Pai acum, noaptea...
- Si ce daca e noapte, eu vreau sa ne jucam. Poate ca acum te bat si eu, cînd esti tu mai somnorici.
Dupa un timp, Alexandru îi spune ca se simte obosit si parca nu poate sa respire bine.
- Cheama-l pe tati.
Florin l-a luat în brate si la strîns la piept... Era ultima lui îmbratisare.
Pe la cinci dimineata telefonul nostru a sunat.
A raspuns Tania. Era Florin.
- Alexandru...
Apoi un sunet metalic, de ocupat, îmi amesteca timpanele. Tania a ramas cu mîna pe receptor, strîngîndu-l pîna ce aceasta i se albise. T;ipa în mijlocul camerei, un strigat al unei mame, pentru alta mama, din al carui suflet era smuls un strop de lumina, punînd în loc, pentru totdeauna, îndoiala.
- Doamne, de ce ne-ai parasit, de ce esti atît de departe? M-am apropiat de ea, dar m-a împins cu brutalitate.
-
„ Cum as putea uita surîsul tau
Cum as putea sa uit ca în visul meu
Ai ramas pentru totdeauna copil
Cum as putea sa uit
Ca nu am fost lînga tine
La trecerea dintre lumi
Cum as putea sa ma bucur
De primavara
Cînd stiu ca pe umerii tai
S-au asternut
Atîtea zapzi
Si ploi
Si flori...”


Simt ca nu pot sa mai respir, ca aerul a ramas în spatele unui zid, care vine spre mine, sa ma striveasca. Ies afara. Zorii încep sa despice întunericul. Privesc cerul care ninge cu fulgi mari, de parca îngerii îsi scutura aripile. Este zapada îngerilor... Aceasta mi se aseaza pe fata-mi fierbinte, curgîndu-mi apoi siroaie peste buzele arse.
Ninge ninsoare salcie...




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro