Muzica
 


Ion Vanghele - Mitul lui Orfeu ( urmare 6 )

Acorda o nota acestei creatii :
( 0 voturi )

Legenda muntelui Iorgovan

Între Mehadia si Orsova, trenul alearga prin valea Cernei, care aproape de satul Toplet e atît de strîmta, încît formeaza un defileu. De catre apus, muntele Iorgovan pare ca ar voi sa închida valea Cernei.
Interesant e ca Cerna, care de altcum este destul de zgomotoasa, aci, la poalele Iorgovanului, pare ca s-ar speria si i-ar fi frica de colosul ce-i sta în cale, caci curge foarte linistit, ca si cînd n-ar voi sa tulbure somnul sau linistea cuiva.
Traditia povesteste ca uriasul Iovan Iorgovan ar fi îngropat de vie pe sora sa în muntele acesta. Cerna, vazînd o astfel de grozavie, si-ar fi domolit cursul, ca sa asculte vaetele sfâsietoare ale fetei îngropate. Si de atunci, în locul acesta tot tace si asculta.
Iata ce se aude prin partile acestea despre Io van Iorgovan…
De mult, foarte de mult, pe vremea cînd înca se mai gaseau balauri prin pesterile Dunarii, venisera odata prin tinuturile Cernei, patru copilasi mici, frumosi si dragalasi, ca niste copii de împarati. Un baiat si trei fetite. Era Iovan Iorgovan cu trei surori ale sale.
Neumblati si nepatiti, copilasi prostuti, alergînd si jucîndu-se prin codrul des, au ratacit unul de altul si nu s-au mai putut întîlni. Dar n-a pierit nici unul din ei, ci au crescut toti patru si s-au facut mari. Fetele erau niste fecioare frumoase ca zînele din poveste. Mai ales cea mai mare era ca rupta din soare. Iorgovan se facuse un voinic puternic ca un urias si frumos ca un luceafar, caci gasise izvoarele calde din valea Cernei si se scaldase în ele.
Mergînd odata Iorgovan la vînat, calare pe cal, si urmat de un dulau înspaimîntator, ajunse chiar la locul acela, unde muntele pare ca ar voi sa închida valea Cernei. Deodata aude prin codru un vaet de femeie, care tipa dupa ajutor. Nu putea însa deslusi bine, din care parte venea strigatul, caci Cerna facea un zgomot asurzitor. Fagadui deci Cernei un peste mare, cu solzi de aur, daca va tacea, sa poata auzi din care parte vine strigatul de vaet. Cerna, ademenita de fagadasul lui Iorgovan, tacu ca muta.
Iorgovan auzi acuma bine, ca tipatul venea de catre stînca de la poalele muntelui. În cîteva sarituri de cal se apropie de stînci si vazu, ca un spurcat de balaur, mare si urît ca iadul, prinsese o fata frumoasa si o tragea dupa sine peste stînca. Alt om ar fi încremenit de spaima dar uriasul Iorgovan care nu stia ce-i frica, apuca ghioaga, sari jos de pe cal si se repezi la balaur. O lovitura puternica între ochii lui cît pumnul îl facu sa stea pe loc si sa scape fata, care cazu la pamânt în nesimtire. O lupta groaznica, pe viata si pe moarte, se încinse între voinic si balaur. Lupta fu lunga si crîncena. Curgeau sudorile siroaie de pe amîndoi si erau atît de fierbinti, încît piatra stîncii începu sa se moaie subt picioarele lor. Cine se urca pe stînca aceasta si astazi poate vedea afundate în piatra urmele lui Iorgovan, a calului si a cînelui sau si a balaurului.
Frînt si zdrobit de loviturile ghioagei uriasului, sfîsiat de coltii puternici ai cînelui, balaurul, vrînd sa-si mîntuie viata, o lua la fuga peste munti si dealuri, îndreptîndu-se spre pesterea sa de pe malul Dunarii. Dar Iorgovan încaleca calul si cu ajutorul cînelui nu-i pierde urma, ci îl goneste pîna la pestera Dunarii, unde îi da lovitura de moarte. Din sîngele împutit al balaurului s-au nascut mustele columbace , care ne napastuesc si astazi, omorîndu-ne vitele cu otrava lor.
Iorgovan nu zabovi nimic, ci o lua înapoi si, purtat de calul sau iute ca vîntul peste vai si munti, se întoarse în graba la fata care zacea înca lesinata, în locul unde o lasase. Cînd o vazu iarasi, i se paru ca un înger s-a coborît din cer pe pamînt, ori ca o zîna a venit de pe alte tarîmuri, atît de frumoasa si de fermecatoare era. Un dor necunoscut pîna atunci îl cuprinse, sa o ia în brata sa o strînga la piept si sa nu se mai desparta de ea, cît va trai. Aduse în fuga apa rece din Cerna, o stropi pe fata iar cînd deschise niste ochi mari si negri, ca mura coapta, privirile ei îl strabatura pîna în adîncul inimii. Începu sa o mîngîie si cu un sarut dulce îi acoperi buzele ca de floarea crinului.
În clipa aceea însa, ca din pamînt rasarira lînga el alte doua fete.
– Iovane, Iorgovane, tu ai scapat pe sora noastra din ghiarele balaurului – zise una dintre ele.
Iorgovan privi naucit la ele si le-ar fi dorit sa fie orisiunde, numai acolo, nu, unde stau în fata lui.
– Cine sînteti voi si ce vreti – se rosti el catre ele.
– Nu ne mai cunosti, frate Iorgovane ? Noi, tustrele, sîntem surorile tale, care ne-am ratacit de tine, cînd eram înca mici.
Fata, care zacea pe pamînt, desmetecita de vorbele surorilor ei, privi lung la voinicul ce sta în fata ei; îl recunoscu si ea si cu un oftat adînc si amar zise:
– Frate, dulce fratiorul meu, acuma te recunosc si eu. Amar de viata mea ! Spune-mi, cum o sa-ti pot multumi ?
Daca ceriul s-ar fi rupt si ar fi cazut pe capul lui Iorgovan, n-ar fi fost mai mirat, mai amarît si mai zdrobit, auzind vorbele acestea. O furie groaznica îi întuneca mintile. Nebun de durere, prinse pe sora sa scapata din ghiarele balaurului si o îngropa de vie în sînul muntelui. Daca nu putea fi a lui, nici a altuia sa nu mai fie. Se vaita biata fata si se ruga de frate-sau sa-i crute viata atîta de frageda, dar în zadar. Iorgovan nu mai era om.
Pamîntul o acoperi si o viata tînara se stinse înainte de vreme, cu moartea cea mai înfioratoare.
Cerna, îngrozita de o astfel de nelegiuire, a amutit, ascultînd vaetele sfâsietoare ale fetei, care veneau de supt pamînt. Si de atunci si astazi îsi opreste zgomotul, pîna ce trece de locul acesta.
Iorgovan a mai ratacit o vreme prin împrejurime, caci, nebun cum a ramas, totusi nu se putea desparti de locul unde si-a îngropat ce i-a fost mai scump în viata sa. Într-o dimineata, zacea mort pe mormîntul surorii iar muntele a ramas de atunci „Muntele lui Iorgovan”.
Tony Brill – Legende populare românesti – Minerva




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro