Muzica
 


Ion Vanghele - Scrisoare de dragoste

Acorda o nota acestei creatii :
( 0 voturi )

Scrisorile tale m-au bucurat intotdeauna.Ele sunt ca roua peste flori dimineata, cu conditia sa nu se scurga vreo frunza si destinatarul sa fie spatiul acela de dupa guler.Imi place sa ma simt inviorat ( in nici un caz resuscitat) dar nici chiar asa. Un sarut ar fi de ajuns. Dar nu pe nas, nu pe obraji, nu pe urechi, ci pe gura, chiar daca unii spun ca nu este higienic, pe gura, unde rujul tau aminteste de dramatismul florilor de mac sau de amurgurile petrecute impreuna.Pe gura, ca sa iti fur oleaca din gustul tau amestecat cu parfumul rujului, sa ma moscolesc ca un adolescent in sevele tale pe care este suficient sa le provoci, pentru ca ele sa infloreasca si sa ma faca sa-mi pierd cumpartul, ademenindu-ma in mod pervers intr-o lume despre care nu am voie sa vorbesc pentru a nu da idei altora.Fiecare dintre noi strabate o perioada in viata.De fapt mai multe.Daca as fi poet as spune ca acele feliute negre sau umbrite sunt celebrele tale perioade Bacoviene, in care fiinta ta este de plumb si cerul insusi scartaie intr-un mars funebru prin acest cimitir dezolant ce se numeste viata.Eu trec ca si tine printr-o perioada Rubensiana . Formele mele au dimensiuni pantagruielice ca sa nu-l mai pomenesc pe Gargantua iar gandurile devin parca versurile lui Francois Villon.Tu esti acuma intr-o stare violet:
/”Si cerul este violet, / iar tu pe strada parasita, /Aluneci iarasi violet, /la dor de pasari osandita./Trec anii peste umbra ta, /Si bat cu degetele-n usa, /Cu floare de Nu ma uita, / Cu fosnet moale de cenusa…/Iubirile s-au dus pe rand , / Am mai ramas doar noi uitati, /.In noaptea ta si-a mea plangand, /Inca de doruri agatati.”/
Sa stii ca si eu te regasesc pe tine.Imi amintesc atunci delirul noptilor, camasa ta alba desfacuta la gat ca petalele unui crin, aerul acela caldut si incarcat cu hormonii florilor devenit de-a dreptul lichid, luna alba gonind prin ceruri, mireasa despletita, cand sarutarile tale deveneau o nebunie patimasa, fara cuvinte, un rug mistuitor, maturat dimineata de vantul ce tulbura perdelele risipind cenusa propriilor noastre fiinte calcinate.Cand sunt singur, deschid sipetul meu cu amintiri. Ma uit la fotografia ta de demult.Vad casa imbratisata toata de trandafiri, vad plopii al caror numar nu l-am stiut niciodata si sufletul este zguduit de valurile unei furtuni printre fulgerele careia imaginea ta ma bantuie ca o fantoma.Esti blestemul noptilor mele.Esti pustiul zilelor mele ratacitoare.Si abia acum cand nu mai esti langa mine, imi dau seama ca dragostea mea pentru tine, a devenit o prapastie.Ea ma inghite si ma devora cu regrete ce imi dizolva simturile si imi sfasie inima mea cea plina de pacate.Intre tine si mine este o eternitate.Am sa te gasesc vreodata inainte de a ma preschimba in rugul propriilor mele dorinte?Dar poate ca atunci, ma vei cuprinde in privirile tale indiferente si doar usor uimite si ai sa spui cu o voce in care iubirea ta a devenit o frunza de artar violeta:
-Uite, s-a aprins o stea.
Dar pasii tai vor trece strivind frunza, sangerand-o cu tocurile alb, si steaua de sus iti va lumina cararile fara a mai putea sa iti patrunda in suflet niciodata.




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro