Muzica
 


Matei Visniec - Poemul care se citeşte pe sine

Poemul se întoarce asupra sa
şi începe să se citească pe sine
se descifrează încet, pătrunde în adîncul său
cu sfială, zîmbeşte, scoate un ţipăt de uimire

pe măsură ce poemul se citeşte pe sine
el se înţelege pe sine
şi dispare încet din univers

poemul se opreşte o clipă, se uită în spatele său
la cele citite: nu vede decît
o dîră albă şi subţire care la rîndul ei
se topeşte în cenuşa deasă a zilei

ai să dispari, ai să dispari pentru totdeauna
urlă cuvintele care au mai rămas necitite
n-are nici un rost să dispari
îi şopteşte poemului
duhul poemului, speriat, zbîrcit ca o lămîie

dar poemul rînjeşte groaznic şi din nou
se aruncă asupra sa precum gîndacul
asupra firimiturii de pîine
poemul se îndîrjeşte, pătrunde în
propriile sale măruintaie înghiţindu-le cu urlet
din această pătrundere nu rămîne decît
nimicul - alunecos şi rece

poemul e nebun, se înţelege pe sine şi
se citeşte pe sine pînă la ultima suflare
pînă cînd ultimul cuvînt care în genunchi
şi urlă de durere, sînt ultimul cuvînt,
îi spune, ai să mori odată cu mine

poemul e trist, e golit deja de toate
cele citite, se repede asupra ultimului cuvînt
şi-l citeşte aşa cum osînditul
citeşte ultimul zîmbet de pe faţa călăului

se aude un ţipăt suav, o lovitură de aripă
albul care se întinde peste tot
ceaţa şi acoperişurie pline cu apă
sînt tot ce a mai rămas din poem




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro