Muzica
 


Renata Verejanu - Versuri clasice

August și noi

M-a prins august foarte bucuroasă –
Eram la mijlocul unei cărți:
Așteptam prietenii să mă citească
Ori să mă rupă în bucăți.

Mi-am ales o pagină anume
Și-o metaforă mai nouă am ales –
Mă va recunoaște careva nu după nume
Ci după durerea din vers?...

Eu mai rămân bucuroasă
De parcă am învins pe-deplin
Și intru în cartea mea ca-ntr-o casă
Ce știe să plângă foarte senin...

27 august 1991


Cuvintele mele

Cuvintele mele, pedepsele mele îndelungi…
Vedeţi, prinde puteri mucegaiul în grabă
Citind secretul intim al ochilor mei zăpăciţi.
Numai să nu dau de o societate oarbă.

Nimic mai înţelept decât să te înapoiezi în sicriu
Şi singur să tragi capacul, ermetic.
Pe oasele proprii – poeme amare am să scriu,
Evidenţiindu-mi gândul profetic.

Marilor mari, metafora nu-mi străjuiţi.
Cine ar vrea să-şi preschimbe creierii săi
În cununi de lauri, blânzi şi arcuiţi –
Cu ai mei?!

Îmi admir duşmanii când mă omoară fin…
Şi liniştit dezghioacă alune între dinţi.
Pe rugul nemuririi am să ard deplin,
Cum carnea lor n-a ars în suferinţi.


Anotimp sufletesc

în memoria mamei Ana
Așa senină ploaie am văzut o singură dată:
Ascunsă de copii, plângea în sine mama…
Și zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,
Și plânge uneori fără să-și dea seama:
Ce anotimp domnește în vorba omenească,
Și cum se simte spicul în ochi-aprinși rodit?
Nereținându-și jalea,
fulgerul trimis e să lovească
Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.
Așa senină ploaie, dar uite că nu trece,
Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,
Și îmi rănește graiul, dansul ei cel rece –
Și eu, copil naiv, o tot adun în plasă,
Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine
Cu tot ce au văzut în viața lor frumoasă, -
Dar ochii părintești, în loc să mă aline,
Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.


Toţi bărbaţii

Toţi bărbaţii
Care au trecut prin inima mea –
Unii în fugă,
Alţii reţinându-se îndelung -
Ar putea şi azi să mai revină
Cel puţin
Pe frunte să lase un sărut.
Toţi bărbaţii
Din vina cărora
Inima mi-e palidă deseori
Ar putea să intre
În una din pagini
Cu ocazia acestei sărbători.
Ar putea să recunoască măcar unul
Că în umbra mea i-a fost comod
(Şi un sfat a reţinut precis),
Şi apoi să-şi ia în mâini destinul
Prins la pieptul meu
Precum un bold.

Toţi bărbaţii…
Aş dori, chiar toţi –
Unii tineri, veseli,
Alţii deja morţi…
Să mă ierte, când nebună cer –
Stropul meu de aer,
Palma mea de cer.



O lacrimă…

O lacrimă… Ce fel de bogăţie?..
Îmi aruncaţi reproşul, indignaţi.
O lacrimă rămasă între bărbaţi
Ca un simbol de mare omenie.

O lacrimă ce şi-a pierdut stăpânul
Și cum de moarte oare s-o salvez?
Când ea încă nerotunjită în văz
O zbughi din ochi cu plinul.

O lacrimă din an în an purtată
A bucurie şi a mari dureri…
(C-o lacrimă acuma-s mai bogată),
În ea se vede ziua cea de ieri…
O lacrimă – e cheie ori lăcată?..




La micul ecran

De unde aşa aromă în trandafiri sălbatici,
Şi cine-i regizorul ce-a rânduit tulpini?
Din palma lui Isus coboară filosofii antici:
Nu-n petale, în ghimpii dresaţi şi arini.
Vântul de-acasă, de la ţară, cel de sub fereastră
Mătură colbul de lângă Ştefan cel Mare.
S-a înălţat în izbândă Pasărea măiastră
A trupului tânăr, şi-i fără ajutorare.
Buzele de viscol pe flăcări le lipesc:
Deloc nu mă frige. Se frige însuşi focul
De dorul meu nestăvilit îl molipsesc –
Şi rugul nu-şi mai află locul.
Mi-i ţinuta demnă de harul ce mi-i dat:
În faţa carieristului nicicând plouată-am stat,
Şi nici n-am spart cu fruntea pânză efemeră
Ce-acoperă ţinutul precum o emisferă…

De unde aşa aromă în trandafiri sălbatici?
Şi cine-i regizorul ce-a răspândit tulpini?
De-a închis în inima mea ghimpii ostatici,
Şi tu la miez de noapte încerci să mi-i alini.



Risipa cea mare

Dezechilibru total, scuze…
Semnul crucii prins între buze…
Provincii înmulţite, monotone
În propriul gând – zone
Interzise, poliţie naţională -
Soartă fatală…
Se contrazic umerii între ei,
Bărbăteşte înghit noduri, sătule,
Amurgul la preţ redus impus
În fiecare individ să urle.
M-am smuls pe mine din mine însumi,
M-am sădit în timp – un copac:
Crengile mi le-au tăiat de foc,
Din trup mi-au făcut capac…
La fântână sau la sicriu?
Numele tău pe inimă mi-l scriu.




Oftat închis în auz

Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi:
Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,
Serviţi.

Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă
A celor patru zări; ca focul în lemne
Surâd blândă.

Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz,
Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă –
Preludiu confuz.

M-am răspândit ca un zbor neterminat
Din casă în casă, din palmă în palmă –
M-am înălţat
În numele de Mamă.



Mica mea bucurie

Hai, râzi! Copil cu sufletul de ape,
Râzi! De fructul izbânzii aşa de aproape,
Zilele vin cu buzele de lapte
Pe cerul memoriei să se arate.

Râzi! Mica mea bucurie, ca o vioară
Râzi! Sărutat pe frunte, odinioară
Când treci prin casa guvernamentală
Și scaunele toate se răscoală.

Râzi! Să se multiplice în fuga mea umbra
Şi să ies din ţinutul tristeţii,
Dansând cu ultimele ştiri rumba.
Scuturând de pe slove scaieţii.

Râzi! Drumul meu, grabnic dus
Şi în răsărit, şi în apus.
Râzi! Să nu încerce omul obtuz
Să-i umble vieţii prin auz.



Modestie


Nu-mi puneți stea în frunte,
lumina-i se va stinge.
Steaua mea e-n sânge, dar până voi ajunge
Acolo sus pe cer, ca s-o ridic, înaltă
Lumina vieții din trupu-mi se va smulge,
Lăsând un manuscris cu soarta mea visată.
Intenționat nu mi-o lipiți,
căci fruntea mea surâde
Înduioșată de miracolele sufletești, -
Doar funinginea poate lăsa urme blânde
Fără emoții și gesturi omenești…
Eu merg singură, luminată de o vorbă –
Ea mi-i și stea, și reproș, și ascunzătoare...

Când cerul zilei lovește cerul nopții
Poate că numai pe mine mă doare.




Visele-n zece volume


Ulicioare, şi prospecte, şi etaje, şi femei:
Visele-n zece volume – citeşte din care vrei.
Şi o tusă ne-ntreruptă – două zile iar se ceartă,
Una-i ziua cea venită, alta-i ziua cea plecată.
Deschid semaforu-n gară: pleacă timpul gâlgâind
Şi presimt doi paşi alături,
Sprijinindu-se pe rând.
Ulicioare, şi prospecte, şi etaje, şi femei:
Roi de-albine ruşinate, veacu-nţeapă în călcâi.
Însoţind umerii sprinteni, ca elita pe-mpărat,
Cu trăsura voioşiei ele-n casă mi-au intrat.
Au gospodărit o vară,
pe Baudelaire l-au mai citit.
Aşteptându-mă cu-o vorbă.
N-am ştiut şi n-am venit.
Ulicioare, şi prospecte, şi etaje, şi femei:
Visele-n zece volume, începând cu clasa întâi,
Şi o faţă-nchipuită, şi un nume presupus –
Mi-au rămas în ochi doar fulgii,
Dansul lor urcat în sus.
Şi mă simt în toate-nvinsă, dar supusă nu pot fi –
Sunt datoare c-o iubire clipei în care voi muri.



Gânduri de perspectivă


Pe ochii mei ard zile din veacuri viitoare:
Un drum fără dictatori, pe chipul meu e soare,
Şi nici un Beria nu-i, un veac fără călăi –
Şi plodu-i sănătos, şi creşte în femei.
Ce fel de somn?! Trezitu-ne-am cu toţii,
În trupul nostru treji sunt şi nepoţii.
Şi-njurătura o adun din vorbe delicate
Când slove veninoase ne mai lovesc în spate.

Îmbrac pe trup o noapte, cea mai lungă-n an,
Zâmbesc cu demnitate când te văd avan,
Şi gura, sărutată de toţi bărbaţii lumii,
Strecoară gânduri calme pe îngâmfarea brumei.
În nici o boală astăzi nu încap, şi-o hrincă
Mi-e de ajuns pentru zece milenii.
În carnea mea tânără – nici urmă de frică;
Gânduri de perspectivă deşteptându-mi semenii.




Evadare din pedepse

Un palid sărut, cules
De pe sute de cruci -
La tronul lor am acces,
Deşi, mereu îmi încurci.
Dansez la miez de noapte
Cu îngerul meu păzitor -
Câte o gură îmi scoate
Din sângele azi roditor.
Sufletul tânăr - apă adâncă,
Un cor imens răsună în sobor,
Ochii ageri în cer se îngroapă -
Şi eu trăiesc la rădăcina lor.
Într-un botez la convorbire
Cu glas domol, de diplomat,
Încuie-mi gura c-o iubire
Din care nimeni nu a evadat.
Cu braţele amiezilor senine
Mă leagă într-un dor neterminat,

Pe urma ta au înverzit coline...
Aşa târziu … în viaţă te-am aflat.



Acuarelă

Trag plapuma ruşinii pe corpul meu bronzat:
O, cum mai latră gerul, trezind întregul stat.
Strâng pumnii disperării sub capul meu, fierbinte
Nu cred să te iubească de astăzi înainte
Aşa altcareva.

Ci visele – ca mrejele, ca un desiş ghimpos…
Trag plapuma,
trag pielea dezvelindu-mă până la os,
De parcă-ar stărui
ceru-n carnea-mi să se-mplânte,
Ca-n mine tinereţea o viaţă să tot cânte.

Ci alt vis mă trezeşte, mă lasă pălmuită,
Şi ca nicicând bogată, şi ca nicicând iubită.
Eu dintr-un vis în altul aş trece nopţi întregi
Când ochii tăi senini – ascultătorii regi,
Mi-s pază lângă buze, şi-mi însoţesc silaba,
Ca fiarele nicicând să-şi vâre-n cântec laba…



Zăpada se retrage-n vise

Uite cum zăpada se retrage
Și lasă buzele-mi fierbinți -
Și tu îmi frângi privirile atente
De parcă-ai scoate bolțile din minți...

Un ger cumplit cum n-a trecut prin țară
De când eram copilă... la primul sărut... –
Dar nu-mi îngheață nici o picătură
A vorbelor pe care o iarnă le ascult...

Și urme clare, urme multe pe zăpadă
Aleargă către tine, și cum să le opresc,
Când inima e gata și să ardă
În flăcările gerului dumnezeiesc...

Uite, azi seara gerul a cedat...
Știu, tu m-ai iubit cu adevărat...



Cântec

Femeia care plânge de parcă ar cânta,
Femeia care cântă de parcă-ar săruta,
Femeia ce sărută de parcă vrea să râdă,
Femeia care râde cu inima ei sfântă, -

N-a săpat cu şoapta, nici lumii n-a strigat,
Dorul circular în taină a purtat,
L-a ţinut ascuns ca pe un bun furat, -
Iubea nespus bărbatul din alt vis adunat.

Femeia care plânge de parcă ar cânta,
Femeia care cântă de parcă-ar săruta,
Femeia ce sărută de parcă vrea să râdă,
Femeia care râde cu inima ei sfântă...



Criterii


Tu ești ecoul gândurilor mele
Al nebuniei dulce înțeles...
Hai, spune, după ce criterii
Stăpânul umbrei mele te-am ales?..

Hai, spune, din tăcerea ta enormă,
În care toți chinezii nu încap
Și vântul își ia propria ta formă
De jos până la cap.

Tu ești ecoul gândurilor mele:
A celora pe care nu le-am spus...
Am surâs gândiri cât frunză și stele -
Surâde-acum în fața mea Isus...




Bookmark and Share

 

 
 
Facebook
 
© 2007-2018 versuri-si-creatii.ro